Traducere de Simona Ferrante

Élise are o cameră. Nimic extraordinar până aici, îmi veți spune. Să ai o cameră, în țara noastră, este, până la urmă, ceva destul de obișnuit. Dar camera Élisei este mai mult decât o simplă cameră. În primul rând, își petrece în ea cea mai mare parte a timpului. Camera seamănă, întrucâtva, cu un acvariu pentru pești. Atenție, asta nu înseamnă nicidecum un reproș la adresa peștilor. Dimpotrivă. Élise nu își părăsește camera aproape niciodată, și astfel se scurg zilele una după alta: Élise pe pat. Élise pe canapea (pentru că în camera ei încape și o canapea). Élise pe podea, făcându-și exercițiile de yoga. Élise la fereastră, privind strada care se încăpățânează să rămână pustie. Élise la telefon. În permanență. Oriunde. Deci, camera Élisei este un loc foarte plăcut, confortabil și primitor. Când intri în ea, nu-ți vine să mai pleci. Chiar și atunci când Élise nu e acolo. Élise îi sporește valoarea, dar camera ar putea foarte bine să existe și în lipsa ei. Pereții sunt mai cruzi și mai durabili decât ființele vii. Asta este. Pereții camerei Élisei au cunoscut și alți locatari și i-au uitat foarte repede. O vor uita și pe Élise atunci când aceasta se va hotărî să plece. Asta este. Și totuși, chiar dacă este așa, nu trebuie să fim triști.

În dimineața aceea, Élise a plecat foarte devreme. Se grăbea. Mai înainte, străbătuse camera de la un capăt la altul într-o goană continuă. Grăbită. Fără să arunce măcar o privire în jur. Oamenii care aleargă de colo-colo sunt obositori. Seamănă cu păsările care bat din aripi foarte rapid, fără să reușească să își ia zborul. Cred că aceasta este definiția frustrării. Élise nici măcar nu s-a obosit să-și împăturească corect pijamaua, o chestie din lână, cu glugă, numai bună de purtat când este cu adevărat frig afară. Sau când ești cu adevărat trist și vrei să te ascunzi de lume. Înainte, Élise o purta rareori. În ultimul timp însă, ceva mai des. Deși ea nu este chiar așa de friguroasă. De altfel, și-a îmbrăcat parka albastră cu părere de rău. Prea albastră. Prea groasă. Totuși foarte plăcută la atingere.

Când Élise a ieșit din cameră în viteză, mama ei a strigat: « Ai grijă să nu uiți nimic!” Dar Élise nu uită niciodată nimic. Este foarte meticuloasă. Unii copii pur și simplu își pierd capul. Asta spune mama ei. Dar se înșală. Capul Élisei este la locul lui. Are păr castaniu, lung și bine coafat. Are ochi verzi ca smaraldul. Și o piele atât de catifelată! Strigătul mamei a răsunat în toată casa. O adevărată leoaică! Probabil că îi place să strige. Așa cum și Élisei îi place probabil să-și facă mama să strige, întârziind un pic dimineața, după ce a dormit toată noaptea cu gluga aceea atât de moale, pe capul ei atât de frumos.

Uneori, s-ar putea crede că oamenii strigă unii la alții ca să-și exprime afecțiunea fără să și-o declare cu adevărat. Asta este. Ar vrea să spună ceva, dar nu reușesc, sau nu îndrăznesc. Atunci o fac altfel. Se rănesc. Și pot să se piardă. Élise a plecat, a coborât scările câte patru odată, pentru că mama ei o aștepta deja în mașină. Gata să pornească. Oricum, n-ar fi plecat niciodată fără ea. Nu-ți abandonezi copilul așa cu una cu două. Ții la el.

Élise s-a întors în fugă. Și-a uitat căciula. Nu e prea meticuloasă, Élise. Oare unde o fi căciula? Dintr-o dată mama ei claxonează. Sunetul claxonului e cel mai îngrozitor sunet din univers. Toate păsările din cartier și-au luat zborul. Fâlfâitul aripilor lor. Toate animalele au tresărit. Iar Élise nu-și găsește căciula. Răscolește totul. Caută sub un dosar. Degeaba. Mută fotoliul. E dedesubt? Nu. Deschide un sertar. Nici vorbă. Caută printre hainele ei împăturite. Hainele ei atât de frumos împăturite de femeia care claxonează din garaj. Poți să claxonezi și în același timp să iubești pe cineva foarte mult. Încă o dată, un fel destul de aparte de a-ți declara sentimentele.

Căciula era sub pernă! Dar nu Élise a pus-o acolo. Se ascundea poate. Prea mult zgomot în casă! Prea multă agitație! Cine e vinovatul? Cine a ascuns căciula ei atât de moale? Élise nu are timp să se gândească la asta. Nu acum. Când se va întoarce, va avea grijă să dezlege misterul. Până atunci, își promite să poarte cât mai frumos căciula aceasta pe care prietena ei cea mai bună i-a oferit-o de ziua ei de naștere, cu o lună înainte de a dispărea. Emma. O căciulă albă. Îndesată bine peste urechi, pentru că afară este un frig cumplit. Zăpada a acoperit casa și toate străzile dimprejur. Noaptea a fost liniștită, fără mișcare, fără viață, de fapt. Toată lumea s-a pus la adăpost. Nici țipenie de om afară. Așa că să ieși dimineața devreme fără căciula albă ar fi nebunie curată.

Parka albastră, căciulă albă. Când o vede îmbrăcată așa, Emma îi spune… Ștrumf… li se pare foarte amuzant. Fetele râd și se hârjonesc, spunându-și Gargamel și Azrael.

Glume înțelese numai de ele. Tachinări cu vorbele. Și cu mâinile.

Casa, fără Élise și fără mama ei, redevine liniștită. Un adevărat refugiu, unde e o plăcere să te relaxezi lângă șemineul stins. Nimeni nu mai adaugă lemne pe foc ca să-l întrețină. Nimeni. Afară, zăpada continuă să se aștearnă fără încetare. Iar ferestrele brăzdate de fulgi nu lasă să pătrundă decât foarte puțină lumină. Totul doarme.

În mașină, Élise și mama ei vorbesc tare, fără îndoială. Vorbesc întotdeauna tare în mașină, fiindcă mama Élisei are prostul obicei de a asculta muzica dată la maxim. Așa că trebuie să vorbești tare ca să te faci auzit peste muzică. Oamenii care ascultă muzica atât de tare au probleme cu urechile. Sau poate că vor să acopere zgomotul lumii, să nu-l audă și să se prefacă că nu există.

Casele au nevoie de gol. De golul lăsat de oameni. Iar casa Élisei e probabil bucuroasă să le vadă plecând. Și nu doar casa, de altfel. Ci și insectele și tot restul. Din păcate, absența oamenilor nu durează niciodată prea mult.

Într-adevăr, la câteva minute după plecarea celor două locatare, ușa de la intrare s-a deschis. Cu puțin înainte, zgomotul unei chei nesigure răsunase în casa pustie. O dată în dreapta. O dată în stânga. Apoi clanța, care scârțâie de luni de zile, s-a mișcat. Rămas în picioare pe covorul din sufragerie, tatăl Élisei parcă descoperă o planetă necunoscută. Privește obiectele ca și cum nu le-ar fi văzut niciodată. Se oprește în fața unei fotografii cu Élise. Élise și câinele. Un câine care își făcuse apariția într-o seară în fața casei și pe care părinții Élisei îl primiseră înăuntru… deși nu primesc niciodată pe nimeni și nimic în casa asta, nici măcar cadourile care li se fac. Câinele se instalase și nimeni nu venise să-l caute. Trebuie spus că înfățișarea lui nu era dintre cele mai atrăgătoare. Blana părea mereu udă; când îl întâlneai, aveai impresia că tocmai fusese scos din mașina de spălat. N-avea niciun stil câinele acesta. Dar Élise ținea la el. Foarte mult. Așa stau lucrurile. Din fericire, într-o dimineață, câinele a părăsit casa fără nicio explicație. Un câine al străzii sfârșește întotdeauna prin a se întoarce acolo. La fel cum somonii se întorc în locul în care s-au născut. 

Tatăl Élisei apucă fotografia înrămată cu ambele mâini. Nu vrea s-o scape. Strânge puternic în pumni marginile ramei, înainte de a pune fotografia la loc. Și pe Élise. Și pe câine.

Apoi urcă în camera fiicei sale. Ea nu e acolo. Dar probabil că știe asta, pentru că nu o strigă așa cum face de obicei. Niciun „Iubita!”. Niciun „Puișor!”, alintare pe care Élise o respinge fără drept de apel. E de înțeles. Nu e nicio glorie în a fi numită astfel. Un puișor nu înflăcărează imaginația adolescentelor…

Stă în picioare în lumea Élisei, în universul ei minuscul, și privește îndelung fiecare lucru ca și cum ar vrea să ducă din privire totul cu el. Afișul concertului la care au fost împreună anul trecut. Un cântăreț care nu știe să cânte și a cărui muzică invadează acvariul cel puțin o dată pe zi.  Tatăl Élisei se gândește probabil chiar acum la acea seară memorabilă. S-au întors foarte târziu de la concert. Élise a mai fredonat încă o oră, chiar și sub plapumă. Cânta mai bine decât artistul, iar tatăl ei i-a spus-o a doua zi, la micul dejun. O discuție dificilă, pentru că Élise îl iubește atât de mult pe cântăreț…

Dar, în fața afișului, tatăl ei tace. Mângâie hârtia, poate ca să regăsească puțin din Élise, puțin din ceea ce a lăsat în urma ei când a plecat. Oamenii fac uneori lucruri ciudate. Cel mai bine este să-i lași în pace și să te ții la distanță. Mâna tatălui Élisei mângâie încă afișul când soneria casei răsună dintr-o dată. Tresare. Păianjenii la fel. Se repede la fereastră ca să vadă cine îl deranjează. Pesemne că persoana care sună nu a înțeles cum funcționează o sonerie, pentru că zgomotul nu mai încetează. Cel sau cea care sună apasă încontinuu.  Tatăl Élisei încremenește asemenea unei prăzi care nu se mai mișcă, în speranța că își va păcăli prădătorul. „Nu sunt aici. Nu exist…” 

Înghețat, tatăl. Nemişcat la fereastră, tipul acesta înalt se roagă, fără îndoială, ca soneria să înceteze odată. Păianjenii și celelalte insecte la fel. Apoi zgomotul dispare la fel cum a apărut. Eliberat de amenințare, tatăl Élisei începe din nou să se miște. Se așază cu grijă pe patul Élisei, de parcă ea ar dormi acolo și n-ar vrea s-o trezească. Așa cum face atunci când este bolnavă și vine în timpul nopții să vadă dacă totul este în regulă. Se așază aproape la fel de discret ca o pisică. Aproape. Deschide sertarul noptierei fiicei sale. Interzis! Interzis! Élise interzice oricărei ființe vii să deschidă sertarul noptierei sale. O dată, mama ei și-a aruncat privirea peste micile ei secrete, iar seara care a urmat n-a fost decât țipete și ceartă. ”Este camera mea! Am dreptul la intimitate!”

Élise știe când cineva se atinge de lucrurile ei. Și de data aceasta va ști. Tatăl ei scoate o carte poștală din sertar și citește cu voce tare: „Arzachena”. Membrii familiei au rostit adesea acest cuvânt înainte de vacanța de vară. Și după. „ Arzachena”. Era vacanța lor. Nu a altora. Vecina se oferise să treacă regulat pe la casa lor. Erau atâtea lucruri de supravegheat, corespondență de ridicat, plante de udat… Cumsecade, vecina. Devotată și serioasă. Punctuală. Și blândă. O voce ușoară ca o frunză purtată de un vânt delicat.

Tatăl Élisei pune cartea poștală cu grijă exact la locul ei și închide sertarul. Apoi scoate un plic din buzunarul paltonului său mare și îl strecoară sub pernă, astfel încât să nu fie remarcat imediat. Va trebui să cauți puțin ca să-l găsești. Bineînțeles, doar dacă nu l-ai văzut ascunzându-l. Dar Élise nu l-a văzut. Élise este afară, în ninsoare, cu căciula trasă până peste ochi. Plicul a luat locul căciulii. Nu există chiar atât de multe ascunzători într-o casă.

Tatăl Élisei inspiră adânc mirosul pernei fiicei sale. O pernă cu un parfum plăcut, asemenea unei raze mărunte de soare într-o zi de furtună. Ai vrea să o păstrezi. Acum respiră repede. În pieptul lui pare să se fi pornit o cursă. Se uită la ceas și se îndreaptă încă o dată spre fereastră. După o privire grăbită aruncată zăpezii care nu mai contenește să cadă, părăsește camera. Pe podea stăruiesc încă urmele pantofilor săi. Mama Élisei îi reproșează adesea că lasă urme pe parchet și îl face alunecos, deci periculos, pentru locuitorii casei. Nu poți decât să-i dai dreptate. Iar el îi reproșează și el alte lucruri partenerei sale. Scor egal. Élise uită de aceste certuri închizându-se în camera ei. Camera Élisei.

Coboară scările și deschide ușa ca să plece. Totuși, exact înainte de a dispărea, se întoarce și își duce arătătorul la buze. Șșșt… Păianjenii nu vor spune nimic despre vizita lui.

Casa își regăsește liniștea imediat după plecarea sa. Învăluită în zăpadă, inima ei bate încet. Chiar trebuie să fii nebun ca să ieși afară. Sau să ai un lucru esențial de făcut. Să cauți ceva de mâncare, de pildă…

De la fereastră, din când în când, se vede câte un trecător grăbindu-se pe stradă. Cu capul plecat și acoperit. Nu se zărește niciun câine.

Liniștea nu este tulburată până la întoarcerea Élisei și a mamei sale. Aceasta din urmă deschide ușa cu greu. Are brațele încărcate. Ține de un capăt o bucată de copac. La celălalt capăt se află Élise.

„Ai grijă la perete.

— Da, mamă.

— Ai grijă la țepi.

— Da, mamă.”

Ai grijă, ai grijă, ai grijă… Cei mici învață și din propriile greșeli. Uneori, ele sunt de folos.

Cele două femei așază copacul în sufragerie. Par fericite. Fericite că au adus acasă un copac plin de țepi. Un sentiment ciudat, care explică plecarea lor în grabă, dis-de-dimineață. Și totuși, în casă mai există deja un copac, fără frunze și fără țepi. Ce urmează este o adevărată risipă de mișcare. De culori. De obiecte pe care le agață în copac, fără ca el să protesteze. Copacii sunt lipsiți de curaj. Îi poți împodobi după bunul plac.

Odată treaba terminată, Élise se întoarce în camera ei și observă urmele de pași care se opresc lângă pat. Instinctiv, dă la o parte pătura ca să verifice că nu se ascunde nimeni acolo, apoi ridică perna. Plicul nu s-a mișcat de la locul lui. Îl deschide, scoate foaia dinăuntru și aproape imediat începe să plângă. Lacrimi foarte sărate cad în tăcere pe parchet. Modifică urmele lăsate de tatăl ei. Duce hârtia la buze.

„Te iubesc, tata”, repetă ea de mai multe ori. „Te iubesc, tata”.

Apoi își pleacă privirea și se uită în jos lângă glezna ei. „Ah, dacă tu ai putea vorbi… Mă privești și taci… L-ai văzut, nu-i așa? A așteptat să plecăm ca să vină. Din fericire, a păstrat o cheie a casei. Din fericire. Dacă ai putea vorbi, mi-ai spune cât de frumos era.

Mi-ai spune la ce s-a uitat prin casă, ce lucruri a atins, dacă a spus ceva, dacă mi-a pronunțat numele… Dar tu nu vei vorbi. Ce idioată sunt”. Nu, Élise, nu ești idioată. Dar este adevărat, nu voi spune nimic, nu voi vorbi. Pot chiar să afirm că nu voi vorbi niciodată. De asta sunt sigură. Nici cu tine, nici cu altcineva, de altfel. Voi rămâne o martoră mută. Mută ca un pește… Sau, mai degrabă, ca o pisică. Ceea ce sunt.