Când trebuie să se pronunţe dacă Shakespeare şi Descates sunt sau nu oameni de cultură, cărturarul zilelor noastre îl numeşte fără să clipească pe primul, dar ezită îndelung la cel de-al doilea – deşi, în ierarhia spiritului, ecuaţia precede stihul sau aria. Nimic nou sub Soare: mentalitatea „celor două culturi” (care-i separă pe ingineri de intelectuali) era prezentă şi în antichitatea greacă, spre exemplu. La şcoala lui Pythagoras din Samos, se povesteşte, a sosit odată un fruntaş atenian, vedetă în agora pentru poemele sale, care i-a cerut matematicianului să-l înveţe „taina lumii”. „Bine, te voi învăţa să numeri” a răspuns Pythagoras şi, când atenianul a protestat, zicându-i că ştie să numere din fragedă pruncie, l-a poftit să-i arate. Acesta a început: „Unu, doi, trei, patru” – moment în care Pythagoras l-a oprit cu voce tunătoare: „Opreşte-te, străine, căci ceea ce crezi tu că e patru, e zece!”

Gottfried Wilhelm Leibnitz (de la a cărui naştere s-au împlinit, la 21 iunie, 380 de ani), este un pitagoreic prin excelenţă. Nu prin apartenenţa la vreo lojă şi nici prin graţie regală – ci întrucât a fost matematicianul, filosoful, literatul şi omul politic de referinţă al vremii sale. Născut la Leipzig, intrat de tânăr (în baza cunoştinţelor sale de greacă, latină, drept, teologie, matematică şi filosofie) în anturajul Electorului de Mainz, s-a trezit implicat în luptelor politice germano-polone, făcând senzaţie în 1670, în Alsacia, când le-a demonstrat prea cazonilor diplomaţi prusaci, cu scheme matematice, ce alianţe trebuie să aleagă ţara sa în criza declanşată de intenţia regelui francez Louis al XIV-lea de a ocupa Egiptul. Doi ani mai târziu, Leibniz ajungea chiar la Paris şi nu oricum, ci la invitaţia guvernului francez, unde va studia geometria alături de Huzgenes. Până în 1713, el „navighează” între Paris şi Londra, dar şi Hanovra şi alte reşedinţe princiare germane, memoriile scrise în această perioadă devenind, peste ani, principala bază a istoriografiei germane – tot atunci elaborându-şi cea mai mare parte a operei matematice, parţial publicată în pe-atunci prestigiosul buletin Acta Eruditorum, unde este enunţată şi dezvoltată contribuţia fundamentală a lui Leibnitz la dezvoltarea matematicii: ideea calculului infinitezimal.

,,După mine, totul este legat în Univers, în virtutea temeiurilor de ordin metafizic, aşa încât întotdeauna prezentul conţine în sânul său viitorul, şi nici o stare dată nu se poate explica în chip natural decât prin starea care o precede imediată. Dacă se neagă aceasta, atunci lumea va avea hiaturi, ceea ce răstoarnă principiul mare al raţiunii suficiente, şi aceste hiaturi ne vor obliga să recurgem la miracole sau la purul hazard în explicaţia fenomenelor” – avea să explice mai apoi matematicianul-filosof. Între timp, în 1700 mai exact, Leibnitz dăruise Germaniei ceea ce nu reuşise nici un cap încoronat: Academia din Berlin, creată la insistenţele şi după planurile sale.