Din sala casei lui Mufoc,

şi din faţă şi din spate, se văd dealurile.

Când plouă, mereu îi place să spună

că până diseară, obligatoriu,

dealurile coboară la el în bătătură.

Cotropit iar de frumuseţea ploii,

aprinde des ţigara şi repetă, cu pornirea

omului înţărcat de la bucurie, plouă,

Doamne, cu bulbuci, să fie bine la slugi.

Să vezi cum înfloreşte, mâine,

grădina mea, să mori de plăcere, nu alta,

o să auzi dărnicia pământului.

Păi, îi zic, n-ai semănat nimic-nimic,

şi el răspunde, cu vrăjmăşie veche,

numai în neamul vostru, al bacşişeştilor,

de partea bărbătească vorbesc, de când

vă aflaţi pe lume nimicul are preţ dublu.

Simţirea omului, mai zicea Mufoc,

şi iar aprindea ţigara, este o stare năucă,

pe care o ai mai ales la capătul drumului

străbătut cu femeia care are inima şi ochii

după căutătura sufletului tău,

însă asta e o minune prea rară.

Sigur o să înoţi în aşa bucurie, într-o zi,

dacă te va găsi, după urma sorţii, norocul.