Ne-a obișnuit cu insolitul. Ne-a răsfățat cu ineditul. Și ne-a purtat pe valurile înspumate ale Ființei spre adâncă și temeinică cunoaștere. Și aș spune că de la „Pseudo-poeme” din 2023, „Capharnaum”, 2024, „Povestiri din întuneric”, 2025, trecând prin aparițiile editoriale sub pseudonim: „Istorii”, 2019 și „Ceața – istorii de nicăieri” 2022, Marius Horațiu Simon, alias Simon de Bissenos  a rezonat și ne-a implicat ca iubitori ai scrisului în balada fără de sfârșit a cuvintelor. Cuvinte care – armă și crez – dau sens și vigoare scriitorului de dintotdeauna.

Știm deja că debutul editorial s-a petrecut în franceză, la o editur din Franța., pentru contribuția la dezvoltarea francofoniei primind importanta distincție de „Cavaler al ordinului Palmes Academique”. A continuat să apară în România, cu texte (poezie sau proză) în română, dar niciodată nu a lăsat limba franceză să treacă nebăgată în seamă. Așa că, plachetele conțin, întotdeauna, și o a doua parte, în care aventura în limba lui Voltaire, întregește sensul latin al originii noastre comune.

„In Scriptorium”  (Editura NapocaStar, Cluj-Napoca, 2026) nu face excepție de la regula care, se pare, a intrat în cotidianul scriitorului. Texte în română și franceză, poezie și cugetări ce nu se lasă pradă epicului, concentrând în textura producțiilor esențe tari, parfumuri exotice, sugestii semnificative, simboluri de mare forță și neliniști existențiale de adevărat philosopher, așa cum era cunoscut cel mai sus pomenit de noi (Francois-Marie Arouet – Voltaire). Cartea este în întregime dedicată poetului Ioan Moldovan, cel care a avut o mare influență asupra literelor românești din leat 1980 și care a condus, mai bine de 10 ani, destinele revistei  literare „Familia”, din Oradea, pe linia prestigiului și conduitei severe și de impecabilă calitate a fondatorului, Iosif Vulcan.

Într-o primă parte, „Timor vitae, timor mortis” (Teamă de viață, teamă de moarte) găsim scurte poezii, de mare concentrare emoțională, toate parcă aflate sub imperiul poeziei lui Ioan Moldovan, un fel de Defnis cu care autorul a fost prieten și coleg de liceu și facultate. Nu e vorba de încălcarea unor teritorii și, cu atât mai puțin, de abordarea individului în contrast cu semenii săi. Ci, mai degrabă, de frica noastră, a tuturor, de Viață și Moarte. Și, indiferent cum exprimăm acest lucru, tot gândul la tinerețe, adolescență și senectute ne duce. „M-am întoarce la tine/ și te caut/ în labirintul de fum al amintirilor” (1). Sau: „Rătăcesc prin visul și coșmarul amintirilor/ Știu/ într-o zi, ele nu mă vor lăsa să le mai deranjez” (4). Între Viață  și Moarte – două cunoscute și, totodată, necunoscute ale existenței – întâmplările cotidiene acaparează și subjugă: „De obicei,/ dimineața, se spală măștile./ Și fața./ Eu, ce să fac dacă nu mi le mai găsesc (19). Și, undeva mai departe, într-un poem dedicat bunicului; „Ți-au furat biserica./ au legat-o cu lanțuri de ură,/ păzită de oameni cu ochii roșii,/ slujitori ai unuia ce se visa Isus,/ Totuși, clopotele Blajului/ mai bat în veacul leninist ( 75). Și astfel, poetul ajunge la acea filiație dintre spiritele înalte ale intelectualului de rasă: Iată cum vedea Charles d’Orleans meandrele existenței: „Lacrimile nu folosesc la nimic; vom muri cu toții, mai curând sau mai târziu” (Balade). La Ioan Moldovan: „Nu vom muri toți într-o zi,/ dar într-o zi toți vom muri./ e unul dintre bancurile de netoți/ pe care din când în când le recit” (Joi de aprilie). Și Marius Horațiu Simon: „Într-o zi brumată,/ Afară,/ e încă soare./ Iarna e deja în mine” (In Scriptorium – 64). Dar, în substrat, multe din poezii par a cocheta cu acel ”Et in Arcadia ego”, unde Viața așterne umbră serenă peste umbra înfricoșătoare a ciobanului cu coasă.

„Zig-zag. Gânduri și cuvinte împrăștiate” este următorul popas în truda existențială a poetului, în care, cu ajutorul aforismelor și cugetărilor (traduse, și ele, la sfârșitul cărții în limba franceză), M.H.S. croșetează adevărate maratoane de voință și luciditate, cu sentimentul grandorii și al riscului total, în aventura existențială a genului uman și călătoria spre acel loc făr’ de întoarcere. „În rai m-aș fi plictisit. Să mănânci doar mere fără să știi ce gust vor avea”; „Eva Era nefericită în Paradis. Frumusețea ei nu era admirată decât de un singur bărbat”; „Căsătoria este înmormântarea rochiei albe, care după splendoarea unei zile, moare putrezind încet asemeni fluturilor sau florilor unei singure nopți…

Mergând pe firul „poveștii”, „In Scriptorium” urmează un capitol consistent de tălmăciri, poeții vizații (Horia Bădescu, Ioan Moldovan, Constantin Pădureanu, Ionuț Țene, Radu Vida, Dana Opriță), având ca numitor comun același joc nesăbuit al Vieții cu Moartea. Clipită în care ființa are de tot ce e mai frumos și mai urât în lumea asta mare. Și astfel, Moartea trăiește simultan cu Viața, ca în faimoasa inscripție din tabloul lui Nicolas Poussin.

Iar restul, c’est du gateau – e floare la ureche, cum spun francezii. O poezie de mare respirație și cugetări care abordează aproape toate temele majore care au captat atenția filosofilor români și francezi, deopotrivă.