Pe Nicolae Dolângă l-am cunoscut în trei ipostaze. Mai întâi,  în cea de coleg la Radio Timișoara, unde el realiza o emisiune frumoasă de etnografie și folclor, „Izvoare fermecate”, iar eu aveam grijă la emisiunile redacției social-economic de rezolvarea problemelor, destul de numeroase, a ascultătorilor. Așa că, de regulă, treceam pe același coridor lung, ne salutam și ne vedeam fiecare de treaba lui. Apoi, l-am cunoscut în ipostaza de „Nenea”. La cenaclul Revistei „Orizont” mă împrietenisem cu Petru Novac Dolângă, un poet/prozator/jurnalist înalt și filiform. La un moment dat l-am întrebat dacă are vreo legătură cu Nicola Dolângă de la Radio. A izbucnit în râs:

– Nenea? E fratele meu mai mare, mi-a răspuns cu mirarea omului care nu știuse că eu habar nu aveam de gradul lor de rudenie. Apăi el e poetul familiei, nu eu. Are și multe cărți publicate. Nu ți-a spus? Face el emisiunile alea nostalgice despre datini și obiceiuri, dar nu este foarte comunicativ. Cel puțin nu ca mine…

Mi-am declarat neștiința și a doua zi, când l-am întâlnit pe coridor pe Nicolae Dolângă, i-am spus că l-am întâlnit și am vorbit cu Petru Novac Dolângă.

– Păi el e foarte vorbăreț, cred că nu m-a vorbit de rău.

– Mi-a vorbit frumos despre Nenea.

– Da, el mă respectă, ca la Dalboșeț, unde frații mai mici îi spun nenea fratelui mai mare. La oraș s-a dus respectul ăsta. Poate nici nu a fost.

I-am lăudat emisiunea și preocupările pentru poezie, normal, m-am lăudat și eu cu emisiunile și cărțile mele publicate. Se grăbea, așa că am terminat cu politețurile. Altă-dată l-am apelat pe „nenea” cu „bună ziua, nenea de lângă”. A râs și mi-a spus că nu s-a gândit niciodată la asocierea numelui Dolângă cu nenea de lângă.

Apoi l-am cunoscut în cea de-a treia ipostază: a devenit din realizator de emisiuni director adjunct și nu mai m-am mai întâlnit cu el pe coridoare din două motive; pentru că deși eram în aceeași clădire, birourile noastre erau pe etaje diferite, el avansase un etaj, era la 3. Trecând la TVR Timișoara, i-am propus să realizeze emisiunea „Izvoare fermecate” și pentru televiziune. A rămas gânditor și parcă-l văd și acum, cu buzele țuguiate fluierând doar pentru sine cine mai știe ce doină: „O să fie greu, că trebuie să car o armată de oameni după mine, cameraman, luminist, sunetist, șofer. Am văzut și ce înseamnă vizionarea și montajul filmului. Consum mare de timp și eu nu mai am atât de mult timp la dispoziție. Gândește-te că sunt director și am o sută de oameni pe care trebuie să-i gestionez până în cele mai mici amănunte și am și o vârstă.”

Nu era spus cu un aer de om care se consider la capăt, ci unul prea preocupat de misiunea lui.

– Și poeziile? Poeziile când le mai scrii.

– Poeziile le-am lăsat la urmă. Am inspirație dar nu am când să le scriu.       

Administrația îmi consumă tot timpul.

– L-am intervievat pe Petru Cârdu, un talentat poet român din Serbia, care era și redactor la TV Novi Sad și, printre altele, l-am întrebat cât de legate sunt cele două preocupări și știi ce mi-a răspuns? Că televiziunea ucide scriitorul…

– Avea dreptate. Și televiziunea și radioul deopotrivă, mi-a răspuns.

Iată un poem al lui Nicolae Dolângă, din volumul “Simple miracole”, apărut la Editura Facla din Timişoara, în anul 1981. Volumul are, ceea ce îi sporeşte însemnătate, şi o dedicaţie:” Fratelui meu Ion Jurca Rovina pentru anii şi  poezia visului nostru comun, acest cântec de suflet şi dragoste”. Timişoara, apr.81

Interior         

Iată, ţi-am adus o grămadă de  ani

Şi cîteva rîuri.

Aici îți pun răsufletul vîntului

Care-ncearcănă iarba duioasă

Și cântă-n ciutura fîntînii-

Ți-am adus și amurguri,

(lalele cu tulburi petale de ceară)

Uite, îți las și veverițele nostalgiei

Să plutească printre trunchiuri

Ca niște flăcări subțiri…

În colțul acela și-atîrn crîmpeie de ceață

Să te retragi cînd vrei să uiți…

Îți dăruiesc și tulpina curcubeului

Să-ți mîngîie ochii.

Îți pun și răsăritul deasupra oglinzii

Să coboare în lucruri.

Mai încolo cern gînditoarea zăpadă

Peste care să plutească luna

În două coarne…