Trecem adesea pe lângă lucrurile din jurul nostru și, de firești ce ni se par, nu le mai băgăm în seamă – decât strictul necesar, doar în măsura în care ne sunt utile. Ochiul operează selectiv, conformându-se unei scări de valori fondată pe obișnuință. Fărâmele de extraordinar rămân ascunse, rămân uitate sau necunoscute… Va trebui să așteptăm Poetul, care, asemeni unui scufundător, va coborî în adâncimi pentru a culege strălucirile ascunse în scoici.

Străbatem cu autocarul sate după sate, este o zi toridă. Ne oprim și cerem apă. Este rece. Bem. Mulțumim femeii, bărbatului sau copilului care ne-a întins cana de metal emailat, cu smalțul ușor plesnit. Orășeanul va reține, cel mult, pitorescul fântânii. Așa cum nu mai vedem robinetul pe care-l mânuim de câteva ori pe zi, așa nu vedem nici fântâna. Mă întreb, câți dintre noi, dacă nu ar ști cum arată o fântână, ar putea să o reinventeze?

În Maramureș, țară a lemnului sculptat cu mâini măiastre ce nasc forță, dar și gingășie, fântânile vorbesc celor care doresc să le asculte. Trebuie doar să te oprești în fața lor, fără grabă, fără prejudecăți. Ghizdurile de lemn sau piatră, roata, stâlpii ce susțin acoperișul din dranițe, lanțul și găleata îți vor da binețe. Numai după acest răgaz să te aproprii, iar atunci să-ți amintești versurile Poetului:

          Când privesc într-o fântână

          știu că-n adâncuri foste mume

          îmi țin oglindă, ochi de lume.

Iar de vei vrea să afli taina fântânii, atunci să te scoli în zori de zi și să sorbi din apa neîncepută.

Există la Sighetu Marmației un splendid muzeu al satului maramureșean, pe care orice călător prin părțile locului ar trebui să-l vadă și să-l revadă, prilej de aleasă bucurie a spiritului. Cutreieri ulițele satului-muzeu, pustii în ciuda turiștilor care se fotografiază întru amintire. Plimbare îți este vegheată de două triste fântâni cu cumpănă. Dezrădăcinate și aduse aici, stau semețe, îngânându-se cu vântul. Ele nu vor mai coborî niciodată la apă. Tristețea lor este și a trecătorului.

Fântânile de lemn îmbătrânesc asemeni oamenilor. Păzind sufletul viu din adâncuri, lemnul, neted la început, se zbârcește, se usucă. Plimbându-ți degetele pe suprafața lui, cea bătută de ploi, viscol și soare, vei simți nervurile ieșind în afară, asemeni venelor unei mâini de bătrân.

Fântânile vorbesc nu numai despre ele însele, ci și despre oamenii care le-au făcut. În Maramureș le-am văzut așezate în dreptul gardului, jumătate în curte, jumătate la drum. Trecătorule, de-ți va fi sete, binevoiește de bea din fântâna aceasta, apoi: Drum bun!