Cultura universală este, între imaginar și metaforă, o construcție dinamică a spiritului lumii, în definirea hegeliană a reprezentării omenescului, de la geneză încoace. Dumnezeu, știm, i-a lăsat omului alungat din rai libertatea de gândire, de exprimare, de atitudine. Dar omului scriiturii, și el imitând gesticulațiile creatorului, i-a rămas ca ideal suprem și deopotrivă dominantă ideatică voința eternizării. Iar exprimarea intensă în spectacolul acestui deziderat-fundament are loc pe o scenă în care fraze și cuvinte asamblate de un actor gramatical (cum ni-l definește, într-un alt context, Philippe Sollers) se transformă treptat în esență a unui discurs eminamente cultural.

Literatura,totuși, este un travaliu anticipator eternității dacă textul are și el, ca dominantă inconfundabilă, autenticitatea. Într-o carte recentă, istoricul literar, criticul literar,eseistul Georghe Jurma, subliniază în cel dintâi capitol, Literatură și eternizare: „Funcția eternizatoare, glorificatoare a artei e cunoscută încă din antichitate.“ Și te gândești imediat la un efect imanent al parcursului generativ al textului literar. Nu e vorba de franje hieroglifice (iarăși Sollers), e vorba de punctul de ancorare în absolutul imaginarului specular, acolo unde semnificațiile, prin extensiune și dramatizare, devin confesiune, relatare și reprezentare, scenariu. Literatură și eternizare (Reșița, Editura TIM, 2026, 152 p.) e o carte scrisă fără fixații infantile, fără o delectație seacă și fără vreo falsă ritualizare a sensului criptic prin transfigurare. Pur și simplu autorul stăruie patetic dar controlat și cu miză pe magnetismul intelectual pe care și-l asumă elita intelectualilor la un moment dat, eficace, profund când abordează destinul literaturii române. Iar acest op vine să tempereze și o anumită frustrețe a sensibilității spiritului, temperând impactul revelării gnozei tragice. Eul auctorial eventual se substituie fidelității vizual-discursive, deloc îndepărtat de lumea conceptelor. Simplă e și geneza cărții, cum citim precizările autorului: „Am adunat câteva eseuri scrise în ultima jumătate de veac, apreciind că merită recuperate fie și numai pentru a atrage din nou atenția asupra acestei funcții eternizatoare a literaturii.“

Dar există un simț al lumii conceptelor? Secțiunea de odinioară a piramidei, concept ontologic din Renaștere demonstrând că ochiul  e nemișcat când preia lumina din razele solare dinspre lume, abolind perspectivările de orice chip, îngăduie să insistăm pe depărtarea  lăuntrică (Edgar Papu) atunci când citim/re-citim Sărmanul Dionis (1872) al lui Mihai Eminescu: „În faptă, lumea-i visul sufletului nostru.“ Numai că, la Sadoveanu, eternizarea are o fișă a ei, antropocentrică, iar capitolul cărții lui Jurma (Spiritul nemărginit) citează dialogul lui Bogdănuț cu Ștefan Soroceanu, sugerându-se diversivitatea succesivității în lumea Marelui Creator: „Mi-a spus odată un învățat de la Eghipet că omul, în acest chip, se poate socoti fără moarte și numai aceasta e dragostea cea adevărată cu prelungiri în viitorul necunoscut și-n fundul mormintelor.“ Planul cadastral al Lumii celor văzute și a celor nevăzute stabilește, însă, mai cu seamă prin vocea lui Kesarion Breb răspunzând Mariei și o nuanță, ireversibilitatea: „E adevărat deci că ai stat în templele egiptenilor? (…) Într-adevăr, acolo am cunoscut lumina.“

Bând din pocalul visului fericit, un eu scriptor urcă muntele magiilor iar asocierea motivelor literaturii cu acela al eternizării, devine un mijloc reabilitant al stărilor de extaz. Capitolul Superlativele lui Eminescu duc și ele, într-o analiză a prolixului interferărilor peste veac cu lirica nichitastănesciană, la eternul confundabil cu prezentul continuu. 24 iunie, pe urmele unui text al lui Mihail Sadoveanu, din 1938, induce o stare poetică în care își trăiește marile-i taine omenirea. Iar la Dumitru Radu Popescu a reconstitui pentru a eterniza, precizează din nou Gheorghe Jurma, este sensul literaturii (Povestirea ca eternizare în romanele lui D. R. Popescu) sub diferite înfățișări repetate. Însă tot la la concluziile lui Mihail Sadoveanu revenind, aflăm că puterea fără de moarte în lumea creată de Dumnezeu o are cartea (Funcția eternizatoare a literaturii la Sadoveanu), ceea ce este foarte adevărat: conținutul conștiinței umanității de ieri, de azi, dintotdeauna, cartea este, stare sufletească, postulat al omenescului, cauzalitate, suport și efect al identității individuale și al aceleia colective.

Dar conștiința, ne-ar reproșa acum Jean-Paul Sartre, este întotdeauna intențională? În adevăr conștiința umanului ține de pluralul activității de creație post-genezică. Și generică, desigur, dacă înțelegem spațio-temporalitatea ca motivație a de-formării nitului. Orice mit are totalitatea lui reprezentativă. Mitul aduce simbolul și impune sensul. O altă întrebare survine: este spațio-timpul o ivire a înțelesurilor mai degrabă din natura dacică la Eminescu?; încearcă să ne convingă Gheorghe Jurma (Natură dacică la Eminescu sau despre spațio-timp) și tocmai că are dreptate eruditul bănățean, fiindcă nu există semnificant vid. În supraviețuirile umanității, completez eu acum, eternitatea și-a „consolidat“ întemeierile și „dobândește“ autoritate magică asupra ființelor și lucrurilor. Mai mult, în proza memorialistică a lui Dumitru Radu Popescu (Fotografii de familie), nu e lăsat nimic în ceața utopiei, mail ales că o fotografie, stimulul memoriei-amintire și un pod, sensul simbolic al memoriei-amintire, oferă acest exemplu.

Cartea, înfățișarea unei realități ca limbaj artistic, e continua crispare a sufletului Lumii, mit omniscient al reducției arhetipului la destinul omului, nuanță a tragicului. În proza lui Zaharia Stancu sunt, spune Gheorghe Jurma, dese situațiile în care se fac trimiteri, directe-indirecte, la funcția eternizatoare a artei (Imposibila uitare); tot autorul nostru subliniind după o abordare a lui Borges (Frumoasa lume a cărții): „Cartea simbolizează lumea, în timp ce lumea simbolizează cartea.“ Dar un timp mitic, un timp istoric avem în epicul lui Marin Preda, Istoria… lui George Călinescu pare cu deliberare dăruită eternității, Jean-Paul Sartre și Nicolae Manolescu, împreună cu opera lor, știu că scrisul și cititul au o forță coercitivă asupra noastră, fisurând pesimismele, fiecare, scris/citit autentic  și independent stabilizează, iarăși, sensul canonic al sacrificiului. Cartea are, așadar (Cărțile și viața) o putere fără de moarte, conchide Gheorghe Jurma, în vreme ce Cornel Ungureanu, „preocupat de fiii naturali ai literaturii române“, îi prilejuiește autorului să constate că un asemenea complex matern l-a trăit și Mihail Sadoveanu (Despre complexe), dar și Zaharia Stancu ori Mihai Eminescu. Apoi la Eminescu și Blaga, insistă Gheorghe Jurma, o poetică a misterului evocă puternic o „deschidere“ spre divinitate (Literatura și lectura ei în istorie). Și toate astea într-o lume pe care, în oricâte moduri ai răsturna-o, un singur reviriment se va produce, eternizarea ca serie de variante de perspectivă existențială.

Autorul reiterează în prezentul volum și o analiză mai veche asupra temei revelației primei cărți, fundamentarea lecturii oricărui individ în copilăria sa fiind determinantă orientărilor sale din viață. La Mihail Sadoveanu, Abecedarul lui Ion Creangă a făcut această priză spirituală, cum marele prozator recunoștea nu o dată. Iar tema singurătății în literatură prilejuiește succinte abordări ale operei lui August Strindberg, Luis Sepulveda, Ioan Lăcustă, Constanța Marcu, Dumitru Cristănuș. În ce privește două ipostaze analitice, Elena Manole și Ionel Bota despre opera lui Livius Ciocârlie, opiniile lui Gheorghe Jurma, autor care cunoaște foarte bine cărțile fostului universitar timișorean, aflăm și temeiul finalității provizorii a propriei sale cărți, aceea că „scrisul întreține viața vieții de pe pământ și cea de dincolo de moarte…“

Cu acest nou volum al său, Gheorghhe Jurma face cu multă erudiție demonstrația unui estetician al ritmului analitic consonant interferând universul omului și universul cărții, exprimând deopotrivă esența eternizării civilizației.