Acoperind un evantai larg de preocupări (prozator, publicist, istoric literar, traducător), Maria Pongrácz-Popescu, fostă sportivă de performanță (gimnastică), a trezit, odată cu venirea în Timișoara (1965), un deosebit interes printre veteranii literați ai urbei. A fost lungă vreme, înconjurată de „aristocrația literară”, om-liant al filialei timișorene a Uniunii Scriitorilor (ca adjunct), și-a dat doctoratul în Istoria presei (1981), a fost redactor și apoi redactor-șef la Szabad Szó (1986-1990), redactor la Új Szó (1990-1992) și Agenda (1992-1996). Iubind muzica scrisului (mașina de scris fiind „un pian alb”, mărturisea într-un interviu), s-a îndreptat, în nuvelistica sa, spre fragmentarism și lirism, deslușind misterul personalității; fiindcă, spunea autoarea, atrasă de proze halucinante, între grotesc și realism fiecare individ este / are o insulă. Temă recurentă în scrisul său, desfășurând himere și viziuni, cu inși fantomatici, Maria Pongrácz debuta, în 1976, cu Búcsú a szigetektöl / Adio insulelor, un debut lilial, s-a spus. Comentând romanul, Andrei A. Lillin considera insula (o „himeră copilărească”) o șansă de „a evada dintr-o realitate rigidă”. Balogh Anna, o tânără retrasă, căutându-și drumul, în conflict cu cei din jur vrea să se despartă de „insula singurătății”. Confesiv, romanul propune visătoria ca rețetă, salvarea prin imaginar. Și alte titluri, explorând situații conflictuale (cu mica comunitate, în familie, căsnicii, ierarhii) întrețin, între candoare și vulnerabilitate, echivocul, confuzia, o serie de încurcături, abil regizate (cazul celor trei Erzsébet, în oglindire reciprocă, din Havak Küszöbén / Pe prispa zăpezilor, 1981). Umbra retezată / Az elfureszelt arnyek (din 1987) împinge demonstrația în sensul unor exerciții de „exorcizare”, învingând banalitatea strivitoare din jur. Dacă Pe prispa zăpezilor dezvăluia un lirism discret, Amiază cu flori (1985) colecționează întâmplări mărunte (ca strat epic de suprafață), trecând dincolo de minor și derizoriu; fie denunțând o serie de complexe și frustrări (la profesorul Peter sau primarul Benedek), fie alternând vocea auctorială cu cea a naratorului, decriptând stări sufletești (v. Povestea unei insule), fie atacând, parabolic, condiția creatorului (v. Răzbunarea piticului de ghips). Fixând în pagină „tablouri” triste (singurătate, eșec, iluzii irosite), precum în Tablouri dintr-o expoziție (2002), Maria Pongrácz vrea să adâncească, cu finețe psihologică, cunoașterea individului conflictual, „multiplicat”. Orașul pleșuv (2014) desenează astfel de portrete, penetrând universul subliminal. În fraze clare, sacadate, prozatoarea dezvăluie povestea unor destine, cu inși ciudați. Și o face ca privitor distant, înțelegător, dar neimplicat. Un tânăr fuge dintr-o casă de corecție și, revenit acasă, cu o nouă identitate, nu e recunoscut. În Așternuturi zurlii o bătrână recapitulează, urmărită de obsesii erotice, iubiri de odinioară. O tânără visătoare (Moara de ceață), un eșec amoros (Duduia de birou), o văduvă, în „straie de ceață”, dominată de spaime (Mielu’ e la mijloc), o mască de domn purtând „amintiri zdrențuite” (Umbra lui Vulpe) dezvăluie „poezia unor vârste”. Cu vizita fantasmelor, visând o rochie de mireasă (cazul croitoresei cu trupul diform, în Bulgăre de seu) sau asumarea trecutului, în care defilează umbrele, „cum și-ar fi dorit să fie” (Cozonacul Stalin). Cu alură basmică, depănând vieți țesute din fantasmagorii, refugiate în trecut, prozele din Orașul pleșuv (traducere: Ildikó Gábos Foarță) vorbesc despre „transparențele amurgului”, constata Cornel Ungureanu. Cu protagoniști vitregiți, căutând limanul, sfârșind, deseori, tragic.
Problema cunoașterii individului, viețuind sub apăsarea unor traume, ar fi tema centrală a prozelor sale, ne asigura Imre József Balász. Tangentă absurdului (v. Umbra sfărâmată), cu un aer enigmatic sau cu pigment ironic, ca în cazul responsabilului de cadre Mihaly Daminescu, întocmind dosare „perfecte”, trudind, inclusiv, la propriul dosar. Tot în Pe prispa zăpezilor, prozatoarea folosește motivul Doppelgänger, cele trei Erzsébet oglindindu-se reciproc, până în pragul confuziei și al fraudei.
Maria Pongrácz debuta cu reportaje, la Cluj, în Igazság (1956). Are și meritul uriaș de a fi îngrijit câteva ediții de ecou, întâmpinate elogios în Ungaria, stârnind vâlvă. Se va ocupa, cercetând cu noroc arhivele, de zestrea epistolară a lui Gozsdu Elek, reconstituind o poveste de dragoste (1906-1915). Scrisorile primite de Gozsdu Elek de la Anna Weiss-Golschimdt vor vedea lumina tiparului în 1968 (Anna Levelek / Scrisorile Anei) și apoi, în 2002, când în colaborare cu Károly Alexa, va publica, la Budapesta (editura Kortárs) Grădina noastră blagoslovită, în versiune cvasi-completă. Să mai spunem că Maria Pongrácz s-a ocupat de corespondența celor doi timișoreni, deslușind subtextele, la sugestia lui Franyó Zoltán, dezvăluind o dragoste tainică, încheiată printr-o trădare. Din Endre Károly va tipări La poalele Parnasului (1983), ocupându-se și de numeroase traduceri, de la Hans Mokka (Cadențe timișorene / Temesvári Kadenciàk, 1994) la Anghel Dumbrăveanu, Mihai Avramescu, Iosif Naghiu, Corina Victoria Sein, Ana Cioclov și alții.
Dacă omul, venit din secuime, un camarad de nădejde, mereu afectuos a fost un model pentru viața literară, proza gravă a Mariei Pongrácz-Popescu, realistă și himerică, deopotrivă, având ca temă obsesivă „insula” (fiecăruia) și ieșirea din singurătate, fără a mai orbecăi în întunericul sinelui, împinge epicul, nota Eugen Dorcescu, în postbiografie; adică într-un timp imprecis și într-un spațiu confuz, supus adierilor unui vizionarism oniric.