Discutam deunăzi pe o terasă din Piața Unirii cu un distins om de știință, inginerul Adrian Gheorghiu, devenit o adevărată personalitate în țara sa de adopție, Italia. Povesteam despre anii petrecuți sub acoperișul celui mai de seamă liceu timișorean, azi Colegiul național „Constantin Diaconovici Loga”, și încercam să-i definim personalitatea. O făceam mai degrabă pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine, absolvenții unei școli care este o instituție de învățământ de elită din oraș. Seriozitate, temeinicie, spirit cutezător, capacitate de visare, deschidere spre nou…, și se mai pot înșira încă multe calități care au fost sădite în noi de-a lungul unui veac de prestigioasă activitate școlară. Erau calități care se desprindeau cu evidență din interviurile cuprinse într-un volum masiv realizat de Titus Suciu și subsemnatul, în care 104 absolvenți de toate vârstele, în 680 de pagini format mare, își relatau experiențele trăite sub auspiciile acestuia.

         Deodată am avut o revelație și m-am oprit în perorațiile mele cuprins de o neașteptată emoție. Am avut brusc conștiința că sunt un… „logan”. Deși destinul făcuse ca vreme de vreo șapte ani de zile să frecventez cursurile școlii primare și apoi liceului „Nikos Beloiannis”, cum se numea atunci „Loga”, nu am avut niciodată convingerea că aparțin unei entități spirituale anume, eram elevul unei școli medii oarecare, aflată, ce-i drept în centrul orașului, la care ajunsesem prin calitatea de locuitor al cartierului Cetate, apoi, la liceu, în urma unui examen de admitere destul de exigent, dar până acum prin nimic ieșit din comun.

Și deodată aveam iluminarea că devenisem „logan”.

         Dascălii fuseseră aceeași, cei citați și admirați de colegi mai vechi și mai noi, nimic neobișnuit, director ne fusese același Trandafir Bălan, pentru unii zbir, pentru alții un înțelept în straie drastice, zidurile nu își schimbaseră înfățișarea… Atunci ce s-a întâmplat atât de fantastic ca eu să am sentimentul că s-a petrecut ceva esențial cu mine care să mă determine să cred că nu fusesem un licean oarecare ci un… logan?

Mi-a trebuit un an de zile ca să studiez istoria – atâta cât se mai cunoaște din documentele ce au supraviețuit incendiilor și inundațiilor, minților sucite care le-au distrus cu premeditare – de un veac a școlii și să decantez câteva adevăruri ce îl deosebesc de alte instituții similare din oraș.

Liceul s-a născut ca un strigăt de mânie împotriva unei politici de înstrăinare care a marcat o bună parte din istoria acestor locuri. Abia în vara lui 1919, fostul liceul regal maghiar a devenit liceu românesc, care se adresa majorității locuitorilor din Banat și așeza pe un piedestal meritat limba strămoșească. În fruntea liceului s-a aflat, încă de la început și apoi, în mai multe reprize până la al Doilea Război Mondial, unul din liderii mișcării reîntregirii naționale, profesorul Silviu Bejan, crescut în spirit românesc la Preparandia din Arad și participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. De aici și firescul faptului că noul liceu româneasc va purta umele ctitorului de spiritualitate bănățeană Constantin Diaconovici Loga.

Istoria de un veac a liceului a fost marcată de doi martiri, unul elev în anii de început ai acestuia, Anton Golopenția, un savant sociolog și demograf, mort în închisoarea de la Jilava, cercetat și acuzat fără vină cu privire la o ipotetică colaborare cu Lucrețiu Pătrășcanu. De curând, în semn de aleasă recunoștință, acesta a fost numit membru de onoare post mortem al Academiei Române. Al doilea martir a fost un elev în clasa a XII-a care, în vacanța de iarnă, și-a luat porția de libertate sub forma unor gloanțe ce i-au secerat viața în timpul Revoluției de la Timișoara din 1989. O placă comemorativă, recent dezvelită prin grija colegilor și prietenilor, îi eternizează memoria în holul de intrare în școală. Pe vremea mea nu se știa nimic despre Golopenția, cine să ne fi spus, tocmai vecinii noștri de vizavi care lucrau la cea mai sinistră instituție de represiune a timpului, Securitatea? Înțelegeți monstruozitatea? Vizavi de școala noastră se aflau beciurile Securității și, povestesc colegi mai mari, din când în când răzbăteau pe ferestre gemetele celor căzniți acolo!… Mai mult, dintr-o altă relatare, de această dată nu lipsită de un oarecare umor, cineva povestea că niște elevi iscusiți și visători au născocit o rachetă și i-au încercat performanțele chiar în curtea școlii. Explozia declanșată de lansarea acesteia s-a auzit până la „vecini”, care au sărit ca arși năvălind speriați peste entuziaștii elevi viitori cuceritori ai spațiului cosmic.

În aventura documentării și realizării interviurilor am descoperit că foști colegi, care și-au frecat coatele de aceleași bănci ca și mine, au privit la fel de nostalgic și visător pe ferestrele luminoase ca și mine, care au sărit treptele și au bântuit cu viteză pe coridoarele acelea pline de ecouri, ca și mine, au devenit oameni de renume. Doctori, directori, savanți, patroni, sportivi, celebrități despre care agențiile de știri se înghesiue să le consemneze numele și faptele, spațiul viral este plin de isprăvile lor.

Iar exigențele au crescut an de an. Probabil că notele mele de atunci pot stârni acum zâmbetele condescendente al elevilor de azi, dacă m-ar chestiona cineva despre oarece cunoștințe de matematică nu aș mai fi capabil să dau răspunsuri exacte, dar știu că ceea ce mă leagă pe mine, cel de ieri, de cel de azi, olimpic la biologie ori fizică, la matematică ori română, este ambiția de a reuși. Și o obligație pe care o purtăm în noi, fără vreun semn anume, fără să știm cum a ajuns în noi, de a fi mândri de propria noastră semnătură, de a fi făptuit lucruri care poartă propria noastră personalitate.

A fi logan este un lucru foarte simplu dar, totodată, complicat al naibii. Încercând să descifrez acest spirit din vobele ce ne-au fost încredințate, înțeleg o anume îndărătnicie, o voință de a fi deasupra altora, de a domina prin cunoaștere și umanism. Vorba cuiva: a citit tot, apoi a închide cartea și a spune cu propriile tale gânduri și convingeri ce a rămas în tine din cele citite. A deveni tu însuți, în fapt.

Ca să mă înțeleg pe mine însumi, a înțelege de ce sunt logan mi-a trebuit să parcurg un an de viață, să rememorez momente, să ascult voci din trecut, să citesc, dar mai cu seamă, să simt timpul ce a fost. Și apoi să întorc mereu în mine o informație care mi se pare  că vorbește de la sine: în acest an s-a intrat la „Loga”cu cea mai mare medie din oraș. Dacă e atât de „ușor” să intri la „Loga”, cum vor fi absolvenții viitorului?