Un om a vrut să citească toate cărţile dintr-o bibliotecă. Pe la jumătate a clacat. A fost tratat, dar a rămas irecuperabil. Din păcate nu e o anecdotă cu cititori, ci o realitate consemnată de agenţiile de ştiri mai ciudate. Se ştie că din întreg creierul omul foloseşte doar o mică parte, restul fiind într-un stand-by ale cărui taine încă nu s-au aflat. Lumea e, în multitudinea segmentelor ei de desfăşurare, ca şi în imaginea pe care o recepţionează ochiul unei libelule: un mare laborator cu zeci de rafturi pe care sunt puse eprubete cu diferite soluţii colorate ce n-au aparent nimic una cu alta, dar care puse într-o retortă să se combine pot produce reacţii violente, ce pun în pericol viaţa alchimistului care le încearcă proprietăţile, sau chiar rezistenţa ferestrelor şi pereţilor laboratorului.

Într-o epubretă sunt inginerii mecanici, în alta cei de la hidrotehnică, în alta chimiştii, în alta electroniştii şi aşa, câteva rafturi cu epubrete sunt ocupate de ingineri. Pe un alt raft sunt medicii, cu eprubeta fiecărui domeniu de specializare, pe un altul istoricii, arheologii, medievişti, moderni sau contemporani, fiecare cu coloritul său special. La acestea se adaugă şi caracteristicile individuale, ce împart şi mai mult substanţa în alte milioane de variante. Un dulap întreg cu eprubete e ocupat de matematicieni, un altul de filosofi, un altul de antropologi, un altul de economişti, un altul de fizicieni ş.a.

Lumea contemporană aduce în prim plan în fiecare clipă pe unul sau altul dintre specialiştii câte unui domeniu, până dincolo de limitele cuprinderii întregului de către un singur om, încât ceea ce ajunge să fie cunoscut de cei mulţi despre un domeniu cu care nu au tangenţă directă e doar o simplă impresie vulgarizată, de pe urma căreia îşi trage fiecare concluziile care crede că îi convin, adică acelea ce fac casă bună cu ştiutele acumulate de om în cultura lui generală, spoită cumva prin anii liceului. Revistele de specialitate îşi reduc tirajele până la dispariţie lăsând loc celor de vulgarizare, cu un limbaj comun majorităţii.

Ceea ce pare la îndemâna oricui e psihologia, sociologia şi literatura atunci când aceasta din urmă nu e scrisă doar pentru uzul celor de la litere, a criticilor şi istoricilor literari. Dispar şi revistele destinate oamenilor de artă, iar cele despre cinematografie se rezumă la viaţa particulară a vedetelor. Superspecializarea face ca internetul şi comunicarea directă dintre cercetătorii din unul sau altul dintre domenii să ţină departe de descoperirile lor mare parte dintre cei doritori să afle ce mai e cu lumea asta, reală sau ficţională. Departe de ideile dintr-un domeniu sau altul, departe de voinţa de atotcuprindere a filosofului de tip clasic a tuturor domeniilor într-unul singur, unde se pot ilustra ideile comune. Ceea ce nu mai e la îndemâna oricui sunt din nefericire marile enigme ale omenirii, marile ei teme fundamentale: dragostea, moartea, ura, regăsirea în trecut, viitorul incert, obstinaţia trăirii acestui infinit al prezentului. Iluzia unei vieţi paralele pe care trebuie să o trăim pentru a o compensa pe aceasta. La urma urmelor, în mijlocul acestei hale de laborator cu zeci de rafturi şi sute de mii de eprubete superspecializate e viaţa de fiecare zi a omului, nediferenţiat prin nimic în faţa dramelor şi bucuriilor vieţii, credinţa lui în ziua de mâine, în binele ce trebuie să vină cumva şi pe strada lui.

Ceea ce e la îndemâna oricui devine istorioară, literatură uşoară, cu autori ce dispar înainte de a li se fi epuizat tirajele cărţilor lor despre dragoste, ură, crimă, procreere, intrigă, supravieţuire… Cine îşi mai alege acum ca model un personaj de carte? Şi la ce i-ar mai folosi, când viaţa se petrece între oamenii reali, în situaţii reale, mult mai contorsionate decât cele imaginate de scriitorul devenit anonimul călugăr iconar, ce foloseşte „erminiile” psihologiei umane aşa cum le are el trecute în memorie în urma lecturilor, spre a fi mai uşor recunoscute de către cititori, iar personajele sale sunt întruchipate în ipostaze de graţie între aceleaşi elemente de decor sau recuzită ce le individualizează.

E un final al artei? O agonie a ei? Poate. Dar nici fără de ea omul nu va putea trăi, fără iluzia unei vieţi paralele, unde binele învinge, unde forţa morală reuşeşte să se impună peste mizeria gri a realităţii transcrise pe hârtie de ziar ori împroşcată fără discernământ de filme şi televiziune. Istoria unei fiinţe exemplare lipseşte din manualul artistului de azi, până şi din a celui ce crează desene animate destinate copiilor. Comediile sunt drame strâmbe cu netoţi, păguboşi, dramele sunt ecorşeuri ale unei lăzi cu resturi de viaţă. Eroul e un pseudomutilat, jumătate grav, jumătate iritat de încrâncenările vieţii lui, cel mai adesea abulic de lumea din jur, obstinat doar de istoria fiinţei lui care trece spre un viitor unde se va regăsi bătrân şi cu toate beteşugurile vieţii înfipte în trup, ca săgeţile soldaţilor romani în trupul Sfântului Sebastian. Sebastianul catolic, de parcă martirii s-au ales încă de la începuturi între cele două mari falange ale creştinismului, cu mult înainte de anul de graţie 1054 al Marii Schisme.

Dar asta e deja istorie, iar de istorie se ocupă specialiştii ei şi nu fincţionarii. De istorii se ocupă toţi doar atunci când trebuie să intre în nişte zone apocaliptice ale previziunilor. Ziariştii consemnează evenimentele diurne, intrepretările date de ei sunt cu cea mai scurtă bătaie, pentru că o altă întâmplare, petrecută în clipa următoare poate răsturna teoriile imaginate de ei. Acelaşi lucru se poate spune despre orice domeniu cu mare siguranţă, pentru că dacă la un moment dat ceva devine axiomatic, peste două clipe un experiment făcut în cealaltă parte a globului poate să răstoarne toată teoria elaborată şi susţinută de cercetătorul de aici. Ei, specialiştii, se confruntă în sesiuni de comunicări, departe de ochii şi urechile lumii, iar ceea ce-şi comunică e doar o parte din adevărul la care au ajuns, pentru că există teama că un altul se va folosi cândva, sau imediat, de descoperirea lui. Servicii secrete specializate fac tot posibilul să afle cât mai multe despre orice descoperire, despre orice invenţie. Doar de datele privitoare la ridicarea Sfinxului şi a piramidelor de la Gizeh nu e interesat cineva. Acolo funcţionează istorioarele, iar unii cercetători sunt plătiţi pentru a le argumenta într-un fel sau altul, pentru că marile minuni ale lumii nu mai au cum să ne influenţeze viitorul în vreun fel. Ele există sau nu mai există, sunt stocate în memorie şi devin apanajul culturii generale a unor oameni, care au timp să se ocupe cu aşa ceva, să se minuneze de ceea ce istoricii dezbat cu fervoare de mai bine de două mii de ani, fără să ajungă la o concluzie unică.

Ceea ce nu rămâne în memoria lumii, sunt istorioarele. Adică ficţiunile cu oamenii, pentru oameni, despre oameni. Fiecare dintre generaţii crede doar în propriile-i ficţiuni, adică în acelea scrise de contemporanii lor, în care, parţial sau integral se regăsesc, îşi regăsesc recuzitele şi decorul specifice, imediatul istoric peste care au trecut, pe care l-au trăit, despre care ştiu mai mult citindu-i pe proprii lor contemporani. Şi toate istorioarele acestea nu rămân pentru că ele se repetă de la o generaţie la alta formând un fel de mitologie orală, ca a unor analfabeţi nomazi ce-şi poartă paşii dintr-o parte în alta al unui imens deşert sinait. Istorioarele acestea au comun doar reperele unei credinţe nestrămutate în mai bine, unul văzut de fiecare în altfel.

De curând am zărit o femeie nonagenară citind pe nerăsuflate romanul O lume în destrămare a nigerianului Chinua Achebe. Credeam că citeşte cu atâta pasiune o carte a Sandrei Brown, ceva cu multă dulcegărie şi cancan de budoar. Am rămas uimit descoperind despre ce carte era vorba, apoi m-am luminat că femeia îşi regăsea traversarea vieţii în lumea aceea primitivă a triburilor din Africa, peste care veniseră misionarii creştini. La nedumerirea mea mi-a răspuns: „Uite-aşa am păţit şi noi cu comuniştii!” Şi atunci care e istoria, dacă schema de lucru rămâne neschimbată? Poate că aici ar trebui să zăbovească câtva filosoful de azi, şi nu să se arunce doar în abstracţiunea logicii, să ne spună şi nouă de ce şi cum de câteva milenii, istoriile se repetă, înconjurate de istorioare care schimbă doar vestmintele şi recuzita?

Şi cum fiecare dintre eprubetele-domenii devine esenţă în momentul în care ajunge să fie studiu tipărit, deci carte, toate acestea se adună într-o bibliotecă, publică, şcolară, universală sau academică, unde specialistul, învăţăcelul sau pensionarul vin să afle ceva în plus faţă de aceea ce ştiau. Dar cum să te mai uiţi la o bibliotecă atunci când un ordin al Ministerului Educaţiei face din ea locul de penitenţă pentru elevul exmatriculat, care va trebui să-şi petreacă zilele negre ale scoaterii din matricola şcolară sub paza dirigintelui sau a profesorului de specialitate, până i se va urî definitiv de carte, de orice domeniu ce a lăsat ceva scris, de literatură mai ales, şi de istorii şi de istorioare şi de lume, până la urmă, pentru că în toate cărţile acelea este vorba de ea. Şi-atunci care mai e performanţa omului care n-a apucat să citească toate cărţile dintr-o bibliotecă, când o bună parte le ignoră definitiv?