Sfântului holopoem, supraetajatelor lui metafore…

Cum nu trebuie să dai mierloiul din inima-ţi cu stent,

pe mierla de pe ramul drept al arborelui genealogic,

în aprilie, da, cea de pe crenguţa aceea, parcă în simetrie

cu artera-ţi carotidă de stânga, aceea, cu bază-n sinus,

cea conducătoare de globule împurpurate de emoţii

proaspătului cer cu îndimineţit crepuscul,

ori cum nu trebuie să-l schimbi nici pe mierla din vârful

de piramidă, cea aşezată imperceptibil-invizibil pe tine,

de-acel ochi pineal, din fruntea tuturor pupilelor lumii,

tot aşa, nu înstrăina nici truda-mi de Sisif, cu stânca

metaforei mele supraetajate, ancorată cu tânăr odgon,

între omoplaţii-mi trecuţi de amieze cu bine, în părelnicia

rucsacului umplut cu tot aurul pentru cosonii Daciei,

dar şi cu proprietăţi întru alpinul catharsis,

tot mai ozonat-înviorător şi infinit reiterat…!

Şi tot aşa, nici truda-mi de Sisif să n-o dai la străini,

cu sâgă-uluc, ori cu lespezi-uluci aidoma treptelor

de rachete-metafore, de le duc, de le-aştern treptat,

la mal de năvalnic pârâu, ţâşnit din peştera de azur,

de sub un vârf ca de Cogaion, mereu tangent norului

de bosoni, mereu în atingerea razei lui Dumnezeu…!

Şi tot aşa, nici truda-mi de Sisif să n-o încredinţezi

decât ferm Sfântului Holopoem, divină vibraţie, energie

nebănuită sub saturniana-i pălărie, sub neştirbita lui

aură-galaxie, de unde se ivesc tot mai des ploi calde

cu prigorii, printre fulgeraşe, la echinocţiul de primăvară,

peste toate fertil-dumnezeieştile reliefuri cu nestemate,

dar şi cu piroclastite de metafore paradoxist-revelatorii,

cât zgârie-norii, cât rezistă armătura cu omătuţe sculptate

în fildeşii de chihlimbar ai mamuţilor – aproape spiralicii

colţi ce-nfiorară gravitaţia şi câmpiile-nflorite de litere…

Pentru o artă poetică mai dulce…

E drept, câteva particule elementare, chiar din primele

trei clipe ale naşterii acestui univers, există şi-n mine,

dar eu nu fusei dumnezeieşte-făcut pentru aceste trei

secunde dintâi, nici pentru ultimele trei secunde,

infinit-dilatatele, miliardele bucuroşilor ani-lumină

din cosmosul nostru cel de toate veşniciile…!

Poate, fost-ai tu creată, sigur-dumnezeieşte, Bunişoară

Muză, miere trudită de-albine prin înfloritele salcâmării,

printre însorite corole de mirese-romaniţe, printre macii

din lanurile de grâu, de secară, tu, muză-muzişoară,

pâine-aburindă-n cuptorul metaforei mele de vară…!

E drept, câteva particule elementare, chiar din primele

trei clipe ale naşterii acestui univers, există şi-n mine,

de vreme ce le ştiu şi le simt ubicuitatea în fiinţă,

în  diafanele aripi de libelulă ale cotidienelor noastre

universuri de chindie, de-amiază şi de perpetuă înzoriere,

între roşu şi albastru, între apă şi hematie.

Genitivele cosmice mai la vale de galaxie

În bunul ceas al acestei zile noroase, pus-am cărţii mele

scoarţe bej, de stejar, ca-n vechime, ferecătură la colţuri,

din plăci de-argint-aurit, cum n-a mai văzut alba lume

necredincioasă, mai mult, ori mai puţin în fotoni –

de cea oarbă,-n progresie geometrică, nu mai discutăm,

deşi ambele, în rău-bunul ceas, vor doar cărţile acelea,

de carton înfoliat, cu semne pictate, cu birlici, cu valeţi,

cu dame, cu popi, pentru vestitele jocuri de noroc,

totodată, cu ele-angajând şi sălbatice cojoace, şi chefuri

cu mâncăruri peste măsură de bune, cu dansuri veluroase

şi mătăsoase, aprins-foşnitoare, de la munte pân-la mare,

şi invers, şi-n infinitul balans, neuitându-se lichidele colorate,

aromate, iuţi, ale toamnei, de la munte

până-n mare, şi până-n steaua din zenit, şi peste zare…!

Ceas rău are orice noapte şi oricare zi, esenţial este

cum ştii să sari peste el, fără să-ţi scrânteşti troheii,

iambii, chiar dacă-ncaleci armăsarul nărăvaşal metaforei,

ori elefantul memoriei, sau zimbrul greoi ca un munte

cu două coarne tăioase, de lună nouă,lunecând

peste plaiuri cu avalanşe cu tot, cu pădurilebrădoase,

care-ascund viori-fecioare în trunchiuri, sau de foioase –

într-o mare măsură păroase –, tot scufundându-le,

ori înmiresmându-le în spuma laptelui din faţa soarelui!

Esenţial este să ştii cum poţi ocoli răul, gordianul ceas,

când guvernul democraţiei de junglă pune impozite

pe etajele metaforei-simbol, pe categoriile epitetului, 

pe oximoron, când aplică dubla impozitare hiperbolei,

a cântecului ca de ciocârlie, din registrul diurnului, a ariei

ca de privighetoare, din registrul vesperal-nocturnului,

sau al profund-zburătorescului – şi acestea toate,

în majorarea taxei pe valoarea adăugată neantului,

în vreme ce salmul şi holopoemul îmi curg aburoase

pe valea bunicului, pe unde permanent, Muză Bunişoară,

în tustrele-anotimpurile de pe cumpăna centrată-n estival

solstiţiu, au loc, în absolută libertate, concerte magnifice,

în care genial strălucesc greieri cât alunelede pământ,

cât curmalele cu miez de cometă, în secretă competiţie

cu cei de grădină, de sub scuturide frunze de la viţa mea

de vie pe rod – relevând, somnoroasă, sferele-n struguri!

Vino şi tu, Muză Bunişoară, măcar pentru toate nopţile

de cireşar, când, pe-aici, stele s-aprind în zbor de licurici,

la fereastra-mi, să te bucuri – ca la ţară – de concertele

greieroase, date-ntr-o vară, să te bucuri de ruguri

din struguri, dar şi de-acele genunoase imnuri

dintre leguminoase, unde poţi simţi boarea ardeiului

roşu, subţire şi iute, ori galben, de parc-ar fi veninul

cobrei-maharajah, cea cât un băţ, cea gătită cu fast,

la ultimul nostru ospăţ cu noroc, în areal pacific

de centură de foc, arie unde mi-ai fost nu numai muză, 

pentru liră şi pentru sănătoasă ventuză, ci şi nimfă,

zeiţă acvatică – flăcării mele sfânt sfeşnic – de perpetuat

veşnic, între inefabilele ornice, rotunjindu-mi genitivele

cosmice, pe firmament, mai la vale de galaxie,

dar şi pe consteleta-mi boltă de viţă de vie, mai vie…!

În ecuaţia bucuroasă a ploii de vară

Ce dacă eşti constelaţie-harpă, Muză Bunişoară,

ce dacă eşti rechin-chitară, ce dacă eşti broscoi-cimpoi,

ce dacă eşti ţipar-caval, ce dacă eşti orchestra

simfonică a Sarmisegetusei, sortită s-adune tot

aurul din cosonii Daciei nemaireîntregite de demult…?!

Tu, Muză Bunişoară, învaţă să cobori cogaionicul

cer în tine, ia în stăpânire alfabetul stelelor de dimineaţă,

croieşte-ţi bine intrarea şi ieşirea din ecuaţia bucuroasă

a ploii de vară…!

De-s eu cumva un mai iubit pământ…

Cosmosul meu, prin tine, se-amplifică, vibrează,

devine galaxiei elice-n ajun de Bobotează…!

Te-mbrăţişez cu viscolul de-ţi bate-n clipa asta-n uşă:

ştiu că n-ai fost nicicând rafalelor păpuşă…!

Sfânt lut îţi fui – sfânt lut-cuvânt –,

            mai pură humă doar prin tine sânt,

                        de-s eu cumva un mai iubit pământ …!

Cu dor vine iar să ne mângâie ideea rotundă…

Motto:

Provincie, provincie,

face-te-ai genială Leonardo-da-Vinci-e…!

Trimite-mi un fulg de-alinare, pe lebăda mare,-n ianuare

(importanţă are, că-i fulg de-ntrebare, de-ntâi şi de cinci,

ca şi când apelezi la Gioconda lui Leonardo da Vinci) –,

poate fi puful dintr-o sferă de păpădie,

semn făurar-omătului cu pălărie

şi anotimpului de reînviere,

întregii constelaţii Lyra,

intrată deja-n lumina cea nouă, de miere…!

Apoi ne dăm cu saniuţa pe-acoperişul de casă turchez,

prin spaţiu-i cu apa-trapez, între fotonii soarelui din arie,

tot printre dinţii mei de ianuarie, între fotoni jucăuşi,

de-asteriană – din şindrilă, ori din bălană blană,

de unde, prin sigure vaduri, feriţi de-avalanşe în tranşe,

plonjăm la tine, între domestice falduri, de pufoasă plapumă

de-omăt, pregătită, fireşte, solarului făt,

şi-unde-ntotdeauna aterizăm, întăfoşaţi,

ca-n poarta sărutului, brâncuşian îmbrăţişaţi,

pe marginea scutului, în dulce-blând-chin,

într-al tău roşu-imperial baldachin, unde, într-o albă

ondulă, ori într-o măiastră undă,

cu dor vine iar să ne mângâie ideea rotundă…!

Îmbrebenat de arme

Trece săptămâna fără mierea-ţi din mângâietoare spirale,

fără aninarea fotonilor în gene, ca în preabunele dimineţi

ale ochilor noştri, respectând perfecta simetrie a sinelui

şi a însinelui, a singurătăţii ambilor, a singularităţilor…

Da, trece săptămâna fără mierea din mângâietoarele tale

spirale magnetice, fără fulgerele sferice, ca de-argint viu,

de pe suliţa-mi anti-balauroasă – ce te iubeşte neasemuit,

ce te păzeşte dac-pandureşte – doar n-ai uitat că sunt

Făt-Frumos-cel-Urât, îmbrebenat de arme,

ca dintotdeauna, în faţa Genunii…!

Tu, dă-mi semn clar, iubirea nu mi-e calpă…

Nedomolit mi-e focul intercostal, ca la zeiasca sferă,

sisific dată-n plan teluric – tot de-a rostogolul –

şi fără lift urcată-n areal celest – Luceafăr, ori Veneră –,

deşi-s vulcanul eruptiv al dimineţii-n tot Nord-Polul: 

„– Tu, dă-mi semn clar, frumoaso, iubirea nu mi-e calpă,

eu mi-s vulcan, nu-ţi pun Poetul să te sărute-n talpă…!“ 

Alină-n mine, Doamne,-al zilelor barbar tumult :

ţi-s parte sănătoasă, pură, în Întreg, ţi-ascult

ninsoarea elementelor, fotonii, zalmoxianul cult…! 

Soare-cu-dinţi cât colţii de mistreţ, din casa ta,-mi răsare,

în avalanşele-ţi ceţoase,-mi sucombă planeta-lumânare –

c-atât de rea, iubita-mea-din-raze-infra, ai tot fost,

că mi-ai incendiat vis-curcubeu-n sanctuarul-adăpost…!

„– Tu, dă-mi semn clar, frumoaso, iubirea nu mi-e calpă,

eu mi-s vulcan, nu-ţi pun Poetul să te sărute-n talpă…!“ 

Alină-n mine, Doamne,-al zilelor barbar tumult :

ţi-s parte sănătoasă, pură, în Întreg, ţi-ascult

ninsoarea elementelor, fotonii, zalmoxianul cult…! 

Mi-eşti sferă de lumină prin spume-n calde rune

Prefixu-mi – „70“ – devine superb prefixoid,

prin tine doar, Iubito, că nu mi-s atlant[id],

ţi-s mesager celest de Dacia – e-n răsărit de Atlantida –,

şi miere de salcâm ţi-aduc mereu: nu ştiu ce-i agurida…!

„Învaţă-ţi cortexul ca-nalturile-azure să tot reverbereze,

de mi-eşti tu muză-n baldachin, de-mi eşti pe metereze!“

Ce sinceri ţi-s fotonii – şi cei din „prundul-miercuri“ :

şi-n matcă de idee-mi roieşti vibrânde cercuri –

le-nvârtejeşti, la centru, şi-n apex, de minune,

mi-eşti sferă de lumină prin spume-n calde rune…!

„Învaţă-ţi cortexul ca-nalturile-azure să tot reverbereze,

de mi-eşti tu muză-n baldachin, de-mi eşti pe metereze!“

Denşi vălătuci de ceaţă îmi are astăzi cerul,

deşi, mai toată noaptea, Lyrei, prea nud îi fu misterul :

ce foc e-n cosmos, Doamne, dar e şi straşnic ger,

nu-ţi şade liniştită nici molecula-n fier…!

„Învaţă-ţi cortexul ca-nalturile-azure să tot reverbereze,

de mi-eşti tu muză-n baldachin, de-mi eşti pe metereze!“

Ruptă din soare mi-eşti – duminica şi-ntotdeauna luni –,

mi-eşti stupul cu albine sub caişii împetalaţi drept nori :

că zarzării, de-acum, seduc mierea-ţi prin flori,

prin aur de albine, păzit de rândunici şi de lăstuni…!

„Învaţă-ţi cortexul ca-nalturile-azure să tot reverbereze,

de mi-eşti tu muză-n baldachin, de-mi eşti pe metereze!“

N-am poem în afara mierlei…

N-am niciun poem autentic de sculptat în afara mierlei

tale, pasăre şi cântec fără cuvinte, Iubito, îngeruindu-se

pe un banal cablu de televiziune dintre acoperişurile

celor două blocuri vecine, tot de beton armat;

nu-mi rămâne decât şansa de a te sculpta pe tine,

cu mierlă cu tot, Iubito, în această purpuriu-mărţişoară

dimineaţă – ce beneficiază de-un cer cu trei brazde albe,

trase de supersonicele rariţe din vârfuri de sacru triunghi;

cum ai procură din  partea mierlei, Iubito, poţi alege –

ca să vă reîntrupez –, aici, în atelierul meu de primăvară:

(pentru mierlă) între piatra de râu, calmă cremene

(mergând de la cea cafeniu-profundă,

până la cremenea-curcubeu) şi cristalin-vişinia

de Vaşcău;(şi pentru tine) între calcaroasa rocă galbenă

de Ruşchiţaşi cogaionic-nemuritoarea marmură

spumos-lăptie…

Sub al zecelea nor ce-aşterne o nouă duminică…

Iubito, încă mi-eşti blânda enigmă-sfinx de pe hiatul

dintre viaţă şi moarte, din mejdina dintre cele cinci,

de nuntire – aer, apă, foc, lemn-eter-liberian şi pâmânt,

ale fundamentelor de lumi –, de la graniţa de gebeleizice

fulgere sferice dintre cele nouă pământuri şi ceruri…

Şi ce dacă,-mi spui iar, nemuritorii noştri strămoşi avură

mânuna – nu săptămâna – de zece zile-degete incizate,

arătate de câteva milenii de-acel Soare-de-Andezit,

sculptat de-anonimul Sarmisegetusei, şi ce dacă pe norul

tău drept este doar sâmbătă, şi ce dacă pe nourul meu

stâng stă a ta duminică, tangentă la oxigenu-mi din atrii,

şi ce dacă-i altă zi de luni, Marmur-Lumină, pe cometa

domniei tale, cu ochete-coadă-spirală pe umerii mei

de-om de Cogaion, întru aruncătură de iepuri peste mări,

şi peste acele teluric-de-celeste oceane, punţi-curcubeie,

ori peste coralii domestici, peste oasele sălbaticilor codri,

peste oraşele submerse, chiar peste vulcanii-n erupţie,

şi ce dacă eu mereu întâlnesc, numai în Dacia-mi natală,

şi câte-o neasemuit de frumoasă femeie – ce mă face

să declar şi să-ncep de fiecare dată câte-un cosmic-nou

război pelasgo-troian, până-nving, chiar şi-ntre frunzele

primenite-ale acestei primăveri, sub al zecelea cumulus

ce-aşterne o nouă duminică…?!?

Şi ale astronomiei zigurat-celeste…

Iubito, revine vara ta ca ondula de miere de salcâm,

după care şi cireşele se coc – în arbori ca şi-ntr-ale tale

bluze de foc, ori de lumină, sau de borangic, mai maronii,

sau roz-aurii ca bobul de-arpagic, Iubito, revine şi toamna

sacruluipoem cu zugrav, poem cu vopsea combinată

la picătură,pentru a da culoarea piersicii împurpurate,

însorite,autoreglabilă, în funcţie de presiunea galactică,

în funcţie de densitatea de fotoni la centimetrul pătrat

de pe sfera de suflet înmiresit (al iubitei), în funcţie

de neuron (al iubitei), de iris (tot al iubitei), de pancreas,

de ficat, în funcţie de pipota curcanului sacrificat

pe buturuga meteorologiei, pentru o mai bogată masă

a muncitorilor din şcolile vieţii, ştiinţei, artei

şi ale astronomiei zigurat-celeste…

În firea bucuriei, în geometria fulgului tău…

Parcă-i un balet cu mirese-cireşi-înfloriţi în adiere

de fotoni de-april, Iubito, parcă ninge inocent, foşnitor,

şi răsună corala din frunze maronii de la imperialii

platani seculari, peste acei pribegiţi pinguini aurii,

de margine de-azuriu havuz, ori peste lungi, interogative

gâturi de lebede cu portocalii stele-aprinse-n pliscuri…!

Şi parcă simt acele molecule de-ozon, Iubito, 

cum se-nmiresmează printre-ale noastre hematii

emoţionate şi tot mai rubinii, cum se spaţializează

între coloanele de marmură ale unui altfel de răsărit,

la peristylium – ca şi cum, pe registre mov, casa-ne nouă

ar cunoaşte o iarnă mai deasă şi un aburariu de diamant,

în cuprinzătorul flux spumos-lăptos al întregii galaxii…!

Şi parcă nu ştiu cum, pentru noua noastră casă-diamnat,

de-acum, rogu-te, Iubito, rugu-te, să nu mă mai muşti

de Steaua Polară, să nu-mi grăieşti oriental, în limba

cobrei-maharajah, să nu mai rupi cu mărgăritare-dinţi

constelaţia Lyrei mele: sărută-mă doar în firea bucuriei,

în geometria fulgului tău dintre fotonii de-april…!

Pare a fi soră geamănă cu măseaua galaxiei

Poţi intra-ntr-o hiperbolă de-a mea, Iubito, ca să văd

cum ţi se-nfig dinţiide aur într-un nor,

să mă minunez de puterea ta de sfârtecare a cerului,

de capacitatea ta de rostogolire şi chiar de ronţăire

a constelaţiilor până laneftinire-n rumeguş de fotoni…

Şi toate acestea, Iubito, pentru că, până-n prezent,

soarele nu şi-a arătat caninii împotriva mea

şi pentru că, de azi,simt că-mi creşte – în capătul

inferiorului maxilar torid – noua măsea de minte, de pare

a fi soră geamănă cu molarul galaxiei de serviciu…

Iubito, în limitele verosimilului…

Cad în extaz, Iubito, văzând cum părul cometei tale

îşi despleteşte aurorele polare până-n margine

de cer, chiar de cer al gurii mele, ştiind că-n miez

de genune pot să mă-nfăşor bucuros-răcoros

într-a părului albă noapte de mit, când cad celest

şi se rostogolesc pe meridiane – în părţile

dintre ecuator şi polul nord – un soi de nuci

magneticede cocos,cu găuri în cele trei nervuri,

cu sucul aproapeintact, având supape,

măiestrit-solicitate şi de drăgălaşele soţii

ale pigmeilor, şi de nevestele urşilor albi…

Dar asta, Iubito, în limitele verosimilului, s-a petrecut

cu un veac mai înainte de a se rupeistmurile de Bosfor

şi de Gibraltar, când mărilenegre – de sus – şi azuriile –

de mijloc – început-au să comunice, să curgă

în Atlanticul din vale, şi când tu, Iubito, încă mai puteai

urca în zone alpine, lejer şi-n siguranţă, cu liftul

unui cumulus de stropit Sahara, făcându-i să reînflorească

toţi cactuşii păzitori de piramide…