Mi-a trecut prin gând să merg cu maşina la Novi Sad, la recitalul de poezie unde eram invitat. E mai scurt şi mai comod. Dar când mi-am amintit de şiragul de radare ce străluceşte la marginile şoşelelor sârbeşti, şi mai ales de legea care te bagă la puşcărie dacă-ţi alunecă prea tare talpa pe acceleraţie, am luat trenul.

La recital n-a prea fost lume. Era baschet la televizor, iar sârbii iubesc acest sport. Dar a venit scriitoarea Ileana Ursu. Poetul Milan Nenadici, soţul ei, era plecat cu treburi literare prin străinătate. Acum sârbii pot să circule mai uşor, chiar dacă au nevoie de vize. Dar au trăit vremuri grele. Iar cei doi, extrem de grele. S-au cunoscut în 1980, la o întâlnire literară din Zrenianin, oraşul în care ea trăia. (Ileana recunoaşte că îl… urmărea de un timp. Era celebru prin poezia, boemia şi frumuseţea sa. Dar şi prin dizidenţa faţă de sistemul comunist. Născut în vestul Bosniei, Milan a fost izgonit de acolo „din cauza a patru propoziţii spuse la Adunarea scriitorilor din 1973”. S-a mutat în Belgrad, însă comuniştii nu i-au dat drept de muncă. Niciodată. Nici după 90, când s-au transformat în socialişti.)

„Din seara când ne-am cunoscut, Milan nu s-a mai întors la Belgrad, a rămas cu mine. Este primul neromân din familia mea – care întotdeauna şi-a ales soţii dintre românii ce trăiau în Serbia. A început să-mi înveţe limba maternă, iar după zece ani, timp în care s-au născut Maria (în 1986) şi Filip (în 1990), am început să traducem în sârbă şi să-i publicăm pe Eminescu, Gyr, Blandiana, Dinescu, Mălăncioiu şi alţi poeţi români”, povesteşte Ileana.

După 1989, o dată cu preluarea puterii de către Miloşevici, lucrurile în Serbia s-au schimbat. În rău. Nu a venit doar sărăcia, ci şi presiunea asupra celor care spuneau ce gândeau despre noua putere. Au urmat sancţiunile economice internaţionale împotriva regimului Miloşevici. Apoi, inflaţia. „În ’91, am avut un venit de câteva milioane, iar în anii următori, de miliarde de dinari. De fapt, însemnau două-trei mărci germane. Milan nu a avut niciodată serviciu, iar onorariile pe care le mai lua pe ce publica au fost tăiate. Toţi patru trăiam din ce câştigam eu. Nu întreba cum, că nici mie nu mi-e clar. În acelaşi timp, au început războaiele. Au venit refugiaţii. Milan, fiind din Bosnia, avea prieteni care au trebuit să plece de acolo. Toţi au trecut pe la noi, făcând popasuri de la două săptămâni până la trei luni. Într-o perioadă, am locuit optsprezece oameni în apartamentul nostru de 50 metri pătraţi. Şi am trăit toţi cu cele câteva mărci. Eram atât de săraci, încât, fumători fiind, n-am avut încotro şi ne-am făcut ţigări din hârtia unei biblii bulgăreşti. Am fumat-o până la Noul Testament. Acolo ne-am oprit”, mărturiseşte scriitoarea.

Pentru că soţii Nenadici nu erau membri ai partidului condus de Miloşevici, oamenii acestuia i-au izgonit, în 1998, din Zrenianin. Au fost nevoiţi să-şi vândă apartamentul, să se împrumute de bani şi să-şi cumpere o căsuţă în Petrovaradin, pe malul drept al Dunării, lângă Novi Sad, în apropierea unuia dintre podurile de peste fluviu. După şapte luni, a început bombardamentul aerian asupra Serbiei. Cum podurile au fost ţinte – fiind, de altfel, şi distruse –, casa familiei Nenadici a fost avariată. În plus, doi ani au rămas fără apă şi curent electric, iar Dunărea au trecut-o, zilnic, cu barca. Dar tristeţea lor a fost amplificată de faptul că nimeni dintre prietenii scriitori din România nu i-a întrebat dacă trăiesc, nu i-a încurajat.

„Nu vrem să împovărăm pe nimeni cu povestea noastră, cu cărţile noastre. Nu le purtăm în traistă ca să le împărţim oamenilor. Mai importante sunt un cuvânt, un zâmbet, o strângere de mână, o revedere. Ştiu că nimeni din afara graniţei Serbiei nu ne citeşte cărţile şi că suntem trataţi ca nişte rude sărace ale literaturii române. Dar eu nu pot să accept asta”, mărturisește poeta Ileana Ursu.