Vreme de 47 de ani de muncă, de răspundere continuă, aflat mereu în colimatorul colegilor, subordonaților, a celor de deasupra mea pe care-i știam și, inevitabil, de al altora de care nu aveam habar, al oamenilor din jur, al familiei, fugeam, mai ales când eram mai tânăr, cu soția și copiii, departe de orașe, în mijlocul munților, pe cele mai înalte vârfuri ale Carpaților noștri. Diminețile, de pe la trei până când plecam la serviciu, în restul anului, scriam, fugeam deci de aceeași agresiune a lumii pe care o simțeam în jurul meu, aproape paranoic. Mai apoi, de vreo treizeci de ani, când sănătatea și vârsta nu mi-au mai dat voie să alerg în concedii departe de lumea din jurul meu, am ales munți mai ușori, Bucegii, Rodna, iar de vreo 29 de ani am și eu refugiul meu, casa mea de la 1005 metri din Semenic, unde, concedii la rând, am scris, am refăcut texte, le-am transformat în scenarii. Soția picta, ne concuram, cum ne mai concurăm și acum, la 75 de ani, dar din ce în ce mai fericiți că aici e pace, dacă vrei asculți ce zice un post de radio, dacă nu îți vezi de scris, ieși la plimbare spre seară, să-ți mai oxigenezi puțin plămânii afumați, iar totul începe să curgă parcă într-o altă lume… Da, abia acum, după nouă ani de la data la care m-am pensionat, fiind aproape dus pe cealaltă lume în trei reprize consecutive, cu toată opoziția celor din conducerea județului, deși depășisem vârsta de pensionare cu cinci ani, abia acum, zic, încep să simt raiul pe care mi l-am oferit pentru slăbiciunile mele cele de pe urmă și încerc să mă feresc fie și să visez cu viața de „șef”, cu cea de om la ordinele cuiva, mereu atent la ceea ce spun, la ceea ce mi se spune, mi se sugerează sau ce se aude din alte părți…

Am trecut prin prea multe ca să mai pot avea încredere în oameni, deși, naiv cum sunt și cu sufletul deschis, iert prea ușor, m-am deprins să tac și să ascult ce spun alții… Doar nefericitul acesta de mobil mă face să tresar de fiecare dată când mă sună cineva, vreo trei din familie și un prieten – atât. Când simt că se aglomerează în mine prea multă negreală în umbra unor semne ce-mi trezesc amintiri, ori primesc aiurea vreo solicitare pentru un interviu de la cunoscuți, mă cuprinde un fel de furie, inexplicabilă față de orice amintire, de mine, de felul meu de a fi, de un destin care abia acum și aici, în pacea aceasta, soră cu universalitatea visată de mai toți creatorii simt că ies din timp și spațiu, abia acum, după nouă ani, deși doar în ultimii trei, sub oprimarea unei singurătăți impuse dintr-un gest de umanitate față de o femeie foarte în vârstă care se stingea alături, mama soției, care n-a dat în viața ei doi bani pe toată munca mea, pe premii și alte onoruri pe care le-am dobândit în timp, întrebându-mă doar „Câți bani ai luat pentru asta?”. Habar n-avea că acum scriitorii își plătesc singuri tipărirea propriilor lor cărți, pe care le donează apoi unor cunoștințe, eu și medicilor, sumedenie dintre ei, care m-au văzut și nu mi-au mai dat șanse, ci doar un fel de speranță.

S-a mai întâmplat ca în urmă cu cinci ani să fiu operat de o tumoare malignă la vezica urinară, vorba medicului meu de familie de atunci: „Asta vă mai lipsea!”… Apoi, din trei în trei luni, alte rașchetări și tratamentul cu citostatice de un an. Nu mi-a fost frică de moarte nici când, de câteva ori, era să-mi termin zilele prin munți, nici înainte de fiecare dintre cele 11 operații de pe urma cărora am rămas cu câteva organe în minus. Dar obsesia iminenței sfârșitului, care putea veni, cum m-a „încurajat” un rezident, în doi, cel mult trei ani, plus efectele secundare ale citostaticelor, mi-au relevat o față a existenței mele, om crescut în crezul creației, ajuns să nu mai vreau nimic, până când, cu aceeași temeritate cu care m-am redresat de câteva ori când bălăgăneam într-o cordelină deasupra prăpăstiilor, am luat moartea așa cum e: ceva inevitabil, natural, firesc, important fiind să n-am dureri…

Mi-o imaginam ca în anul uneia dintre operații, când, cum am mai scris, am fost întrebat ce vreau să văd înainte de a muri și-am răspuns: o femeie frumoasă. Femeia aceea cu sâni opulenți de vreo 22 de ani e din nou deasupra capului meu și mă privește cu ochii ei verzi, migdalați, și-mi spune, umezindu-și buzele: „Numărați de la o sută napoi!”.

N-am s-o uit cât mai trăiesc. Poate a murit în vreun accident, poate e medic pe undeva prin străinătate și-i amenință pe alții cu numărătoarea ei, o babă, o bunică, străbunică. Poate ne-am mai întâlnit, dar n-am mai recunoscut-o… Dar imaginea aceea ultimă, de despărțire, o păstrează memoria mea la aceeași tinerețe ca și Mona Lisa. Mi-au trebuit doar trei luni, cât să-mi regăsesc singurătatea aici, la munte, după acea pauză trei ani, să mă apuc de scris, să nu-mi mai pese decât de semnele sinistre ale junghiurilor, deși între timp, de vreo două zile, am aflat de la o doctoriță de la urgență din Anglia, când mă plângeam de durerile sinistre ale coastei tăiate la operația de extirpare a rinichiului stâng, că asemenea tăieturi se fac doar când se scoate din om și „suprarenala”, alt organ, alte funcții lipsă. Adică pe verticală.

O zi întreagă, când le spuneam tuturor că e sigur că se va schimba vremea, că vin ploi, dar n-am luat analgezice, în vreme ce ea, cu soția și fiica cea mare, cu care a și venit la noi (venise în țară să-și îngroape părintele plasat pentru siguranță într-un azil), a plecat la cules de mure prin apropiere, m-am gândit continuu doar la Adam. Era coasta din care a scos-o Dumnezeu pe Eva, cu anestezicele aerului rarefiat din Rai. Dacă i-ar fi dat analgezice de fiecare dată când se schimba vremea, ajungea dependent și trebuia internat la un spital de profil… Oricum, textele biblice dau până la urmă vina pe Eva, pe șarpe, pe măr, pe nesăbuința bărbatului de a mânca orice-i oferă femeia, mă rog… În textul Prohodului, ce se cântă vreme de trei ceasuri în bisericile ortodoxe, apare un pasaj în care se spune clar, prin două versuri, că moartea pe pământ a adus-o Eva.

Degeaba i-am spus doctoriței aceleia că prefer să mi se pună un plasture cu ardei iute, ea o ținea mereu pe-a ei, cu analgezicele. I-am spus că eu n-am nevoie de așa ceva, pentru că și în clipele când bat la draga mea Erika acest text, durerile sunt la fel ca atunci când INMH-ul anunță schimbarea vremii. Care vreme? Ce mai e pentru mine vremea? Poate ceva atmosferic și nu ceva în ideea de timp… Acela a trecut. Am ieșit în afara lui pe acest plai verde, unde, în clipele de relaxare dintre două pusee de scris a câte patru pagini, să-mi caut, ca toți naivii, norocul între milioanele de exemplare de trifoi cu tot atâtea foi, pe acela, unicul, cu patru, semn că voi scrie mai ușor următoarele patru pagini. Mi s-a mai întâmplat să trăiesc și bucuria aceea naivă, copilărească de-a dreptul, ba chiar să găsesc anomalii ale trifoiului, adică un fel de androgini, mutanți, mă rog, imaginarul secolului ăstuia pe care antropologii îl anunță – nu pentru mine, ci pentru cei ce vor veni – că nu i se va mai apuca sfârșitul… Au și ei argumentele lor, științifice, care nouă, celor ce vom fi deja morți atunci, ne scapă sau ne sunt complet indiferente; dar teama de mutanți a dus deja la obsesie, iar de la aceea la paranoia nu mai e decât un cabinet cu plată.

În fine, eu mă simt ca Adam, nu înjur pe nimeni, că sunt cu duh al omului ce știe prin ce poate trece cineva și cât de mult face o rugăciune, câtă liniște îți poate aduce și, implicit, ce blândă funcționare a fiziologiei tale de animal hăituit de soartă, de viață, de un destin pe care încerc, repet, încerc doar să-l deslușesc scriind acum nu o poveste inventată, ci fragmente din viața unui om care nu știe precis decât că până la noaptea strigoilor, când m-am născut, mai sunt doar două luni. Sper să le apuc. Sugestia de a pune așa ceva pe hârtie, de a publica așa ceva (ceea ce mie mi se pare o impietate pentru cititor, adică să-i spui așa, în față: „Mă, uită-te la mine, o să mor!… Dar o să mori și tu! Să fie clar!”, deși n-avem nimic unul cu altul) mi-au dat-o niște medici mai în vârstă, dar și mai tineri, în ideea, a acestora de pe urmă că, vezi, Doamne!, cazul meu le va da curaj altora să-și înfrunte destinul nefericit.

Oricum, când încep durerile, nu mă pot gândi decât la Adam…