(Fragment de roman)

– Cu tensiunea arterială stai foarte bine. Chiar e ușor scăzută. Oamenii ca tine sunt cei mai longevivi!  Atenție, însă. În zilele călduroase, toride, va trebui să te hidratezi foarte bine. O deshidratare masivă îți poate fi fatală! Noi, vârstnicii, pierdem senzația de sete, printr-un dereglaj al organismului… Dar… ce spun eu… ar trebui să ai pe cineva alături, o persoană de ajutor.

Elvira nu mai suporta subiectul. Toate sfaturile o aduceau, inevitabil, spre același temă. Să-și cumpere mila, să-și achite prietenia.

– Știi că avem o verișoară necăjită, dar încă în puteri. E mult mai tânără decât noi. Este vorba de Nicoleta.

– Nu vreau să mai știu nimic de ea. Pe când mai trăia Anghel, a încercat să se împrumute de la noi…

– Ea nu a avut șansa ta. Nu toți ne naștem sub aceeași stea norocoasă.

– Norocul și-l mai face și omul, replică rapid Elvira. Ce… eu n-am muncit?

– Da, desigur. Toți am lucrat. Povestea ei tristă merită, măcar acum, un alt destin. S-a născut într-o familie săracă, știi bine. S-a căsătorit de foarte tânără, sperând că astfel va scăpa de mizeria din locuința părintească. I-a dărut soțului ei doi copii. Dar ăsta, un împătimit al afacerilor necurate, a pierdut casa. S-a împrumutat la cămătari, după care, într-o zi, s-au văzut cu toții scoși în stradă. De atunci, ea, ajunsă la etatea la care alte femei se bucură de o pensie întregită, stă cu chirie și continuă să muncească, îngrijind copiii  familiilor înstărite.

– Să stea pe capul meu? Nici nu vreau să aud!

– Vorbeai de solitudine, ca boală incurabilă…

– Dar… nici chiar așa!

– Dragă Elvira, nimeni n-a povestit încă cum arată marea întânire cu Cel de Sus. Bilanțul vieții. Nicio persoană nu s-a întors să relateze ce-i acolo. Noi, pământenii, doar ne imaginăm. Dar primind-o în casa ta ca pe o soră mai mică și lăsând-o moștenitoare de drept, cu acte, făcând deci astfel o reparație a sorții, ai toate șansele de a-ți câștiga un loc liniștit între îngeri. 

– Nu sunt eu Dumnezeu, ca să fac reparații ale destinelor!

– Faci cum consideri. Ea cunoaște povestea ta, e dispusă să te ajute, pentru a-ți însenina ultimii ani. Așteaptă doar un telefon de la tine. Am pe undeva prin geantă o fițuică cu numărul ei. Ai răbdare s-o caut, dau eu de ea…

•  

Rămasă singură, Elvira luă bilețelul pe care stătea scrisă o înșiruire de cifre, alături de numele: Nicoleta. Luă bucata de hârtie și o dosi în sertarul cu amintiri nedorite, cel pe care-l voia ferecat definitiv. Puse hârtiuța peste testamentul făcut cu trei ani în urmă. Obiecte inutile.

În lupta cu secundele, cu minutele, cu orele, cu zilele, cu lunile și cu anii, Elvira devenise victimă. Pierdea din puteri, din echilibrul mental și din răbdare. Devenise, fără voia ei, un condamnat la domiciliu, pe care doar dacă gardianul Dragoș avea chef, era scos la aer. Era arestată la canapeaua din living, pe patul din dormitor, înfruntând negrele insomnii, stând de veghe în fața unui geam greoi și masiv, pe care cu greu îl mai putea deschide. Și adesea se întreba cum fac alte băbuțe, care, rămase singure, găsesc un univers al lor, să le picure fericire.

Finalul lunii iulie 2014 avea să confirme ipoteza – controversată în unele ierni – a încălzirii globale. Elvira se simțea epuizată între pereții ei, iar calicula, ce traversa cărămida și betonul clădirii, o puneau, literalmente, la pământ. Nici bombănitul plictisit al lui Dragoș nu se mai făcea auzit prin cotloanele casei. Omul devenise sătul de promisiuni, de vorbe, de bancnotele de cincizeci de lei. În plin sezon torid, avea și el dreptul la o evadare în munți, alături de familie. Cumpănise bine, în repetate rânduri, socotind că este o pierdere de timp, de energie și de sănătate, să vegheze asupra unei babe egoiste.

Când ești la capătul prăpastiei, uneori îți vin idei ce pot fi salvatoare. Ți se derulează în față anii copilăriei, apoi cei ai tinereții, în alb-negru, dar cu frânturi de râsete. Elvira vede rochițele copilăriei, simple, dar cu gulerașul alb, scobit, revede pantalonii trapezi și mânecile clopot ale verilor apuse demult, și percepe mirosul de alge al mării. Prinde o nebănuită sete de viață și deschide sertarul ce-l dorea ferecat cu șapte chei. E raftul cu speranțele deșarte, cu eșecul încrederii în oameni.

Observă nemișcată, ca în urmă cu trei ani, coala ruptă de hârtie pe care era scris telefonul Nicoletei. „Prea târziu. Probabil că oferta ei nu mai e valabilă!” O pune deoparte. Apoi i se ivește sub ochi testamentul făcut în favoarea avocatului Alin. „Da, el îmi este obligat moral. Acum, ori niciodată. Mă înjosesc să mă rog de el. Am nevoie de o asistentă, de îngrijiri zi și noapte… ce să mai spun despre aer condiționat…”

Cu ultime forțe, formează numărul lui. „Numai să mai fie valid, spera sărmana.”

După o lungă așteptare, cu aparatul telefonic la ureche, răstimp în care își auzea în ureche doar răsuflarea-i prelungă și obosită, face apel. Aude sunetul optimist, cu sacadate întreruperi, al chemării telefonice. Glasul de bărbat răspunde.

– Săru’ mâna, tanti Elvira! Vin la dumneavoastră pe data de 10 august. Suntem în Norvegia, facem o croazieră printre fiorduri.

– Alooo, alooo… Nu te aud prea bine… Aline! Parcă-mi șuieră, îmi vuiește ceva în ureche…

– Nu am ce să fac, dragă doamnă Dobrescu. Aici adie vântul Mării Nordului. Pe curând!

Elvira înțelegea că nici adierea de lângă Cercul Polar de Nord și nici nopțile albe savurate de familia Toma junior nu o pot lumina, răcori, ori salva.

Este 3 august. Orașul de pe Bega este în straie festive. Este ziua Timișoarei. Însă pentru Elvira se declanșase iadul pe pământ. Aerului irespirabil emanat de betoanele și trotuarele înfierbântate era multiplicat de răcnetele unei scene animate, plasate în Piața Operei. În jurul orei 11 noaptea, când zgomotele par că au slăbit în intensitate, iar dogoarea e înlocuită cu un vânt plăcut al nopții, Elvira se apropie de geamul de la dormitor ca să îl deschidă. Pare înțepenit. Se opintește, cu cele mai de pe urmă puteri. S-a deschis, și o gură prospătă de aer îi invadează fața plină de broboane. Secunda asta de renaștere este însă urmată de un brutal ropot metalic asurzitor, dublat de cascada de lumini a unor artificii.  „Au! Petarde!” Fosta ingineră proiectantă și le imagina deja ricoșând exact prin fereastra ei. Cu o forță nebănuită, pe care doar instictul de conservare o poate da, reușeste să închidă unica breșă a sa înspre stradă, și să coboare rulorurile, ce-i par, acum, de plumb. Cade istovită la pământ. Brațele-i gracile, uscate, pergamentoase, ajunse doar os și piele îi cad neputincioase pe lângă trup. O răsuflare sforăitoare, rară, mai tulbură, pentru încă două ceasuri, liniștea locuinței cu sufragerie din lemn masiv sculptat manual. Apoi doar tăcere.