DEBARCAREA

Am debarcat de-a pururi din familiarul vas,
Cum mi-a dorit destinul, pe-o insulă pustie.
Viața-mi de-altădată în urmă a rămas,
Cu tot cu-a tinereții aleasă superbie.

Jur-împrejur băltește Oceanul AtlanStyx
Și trec mereu avioane deasupră-mi, parc-anume.
Și la aceeași oră, în tranzitul lor fix,
Vapoare, ce se-ndreaptă spre-o viitoare lume.

Trec uneori iceberguri cu eschimoși, lăsați
Să moară-n frigul vârstei, târâți de câte-un val,
C-așa e obiceiul, bătrâni – foști mame – tați
Să plece, când le vine sorocul lor tribal.

Insectele – captive c-un ac, în insectar,
Mai mișcă, uluite, din bietele picioare,
Sperând c-o să mai zboare-n spectacolul solar,
Prin vremurile-acestea, cumplit înșelătoare.

De ce-aș mai face semne? Salvare n-o să vină.
Sunt debarcați vr-o mie, umblând cu ochii stinși…
Mai strigă câte unii că n-au avut vreo vină,
Apoi se-ntind pe plajă, definitiv învinși.

Când vine fluxu-albastru, și insula dispare.
Noi înotăm, cât poate un om să mai reziste…
Apoi ne prinde somnul, în astă apă mare,
Printre rechinii lacomi și-ntre meduze triste.

TRAVERSADA

Mereu în traversadă, de-ai săi uitat de tot,
Columb e-ntre curenții ce-l duc, fideli, la ţintă.
Un uragan de soare şi-ocean de-oţel l-alintă;
Curioşii trec pe-alături, cu câte-un pachebot.

Corabia-i o coajă şi-o joacă, totodată,
Pe delăsarea apei, din pânze fâlfâind.
Doi ochi săraţi privesc, cu acelaşi aspru jind
Spre continentul care,-n speranţă li se-arată.

Rămâne-n noi curajul de-a ne-ambarca, precum
Navigatorul, vajnic bărbat de altădată,
Sfidând imensitatea, iubind-o totodată,
Plutind cu frenezie pe-acest vremelnic drum…

ABATORUL

Atârnă-n cosmos cărnurile-n sânge
Și barda taie-n corpuri purpurii.
E-o frenezie-a hranei, și nu plânge,
Și n-are niciun sens pe-aici să vii.

Așteaptă,-n lanțuri vitele-astea blânde,
Să vină nu-știu-cine să le ia
Și să le ducă, nu știu ele când e
Sorocul hotărât de-un nimenea.

Poporu-i abatoru`,-nfometat.
Lovesc cu târnăcoape ascuțite
În cranii. Trupuri cad cu zgomot plat
Și-ncepe simfonia de cuțite.

Că viața-i un război copleșitor.
O vânătoare-n țarc, și nu ne pasă.
Căci dincolo de-acest cumplit omor
Avem confortul cărnii de acasă…

HIPERESTEZIE DE IARNĂ

E ger uscat și neted de piatră și de soare.
Visez veliere-albastre pe-oceanul tropical
Și-n arborada-ncinsă de flori aromitoare
Furtuna verde-aruncă înc-un fierbinte val…

Ci ninge universul cu plante înghețate.
Stau la timona-n formă de inimă. Se sparg
Pe cer meduze ample, iar soarele bombat e.
Sunt marinar frenetic și însetat de larg.

Și-i noaptea fisurată de geruri siderale.
E-atât de bine-acasă, profesor și profan,
Printre ai tăi, la focuri din purpurii petale
Și mă surprind de-odată cântând pe-un vechi pian…

PACIFICUL

Finalul este țărmul, ce brusc ni se scufundă
Și-ncepe nesfârșitul, bombastic, nemișcat.
Aici sfârșește vara și-n zgomotoasa undă
Pacificul se pierde în cosmosu-nstelat.

Imensitate densă, explozia solară
Dispare, dizolvată în bezna de-nceput.
Și uraganul rece al brizei ne-nfășoară
În spațiu-i fără viață, nesățios și brut.

Pacificul e-o fiară imens-nepăsătoare.
I-e altul universul decât cel omenesc…
Mă-ntorc înspre orașul minat de-a sa răcoare,
Îmbrățișând palmierii care din mine cresc…
(San Francisco, 2010)

IUNIE

Nemerniciți, vecini, cu mult zgomot, prin pereți,
Activități adverse, viață inutilă,
Crezând, de nesimțire, că poate mâine veți
Strălumina Oceanul de ură și de silă.

E-un cer cu găuri negre, pe pajiști strecurând
Acidul nepăsării, în ploi mustind uscate,
Calamitatea spaimei s-a încuibat în gând
Și-un uliu vechi, în lună cu aripile bate.

Îmi iau, cu tremur, drogul acesta, necinstit,
Să dorm, visând avioane, planând peste ghețari.
Se subțiază timpul și tot mă compromit
Prin anii-aceștia, care-s din ce în ce mai rari.

DE RĂDĂCINI NE PRINDEM

Ascult trecutu,-n vara zvâcnind, fără ecou,
În canionul plin de o seară sfânt- senină,
Când oceanul sună-ntr-un fel sălbatic – nou
Şi briza bate rece, chiar dacă-i lună plină.

Suntem fără prihană, suav nepăsători,
Copiii noştri, parcă-ntr-o lume mult mai bună;
Şi-n paradisul zilei, mereu flambat cu flori,
Nefericirea morții cât cosmosul răsună.

În jerbele sonore se stinge înc-un gând.
Sunt stânci în jur, apasă culorile bombate.
Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând
Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate.

Se clatină şi luna-n acest nebun popas.
Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie.
De rădăcini ne prindem şi-n aer am rămas
Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e.

(San Andreas Fault, 2009)

CAII ARZÂND ÎN CANION

Un uragan fierbinte ridică ruguri sumbre
Pe-un paradis terestru, ce-a devenit infern.
Ard munți, incandescența-i imensă, fără umbre,
Și-n cosmos se înalță un val de fum etern.

Apocaliptic, focul e-o lavă sângerie,
De parcă-ntregul soare s-a prăvălit furios
Peste palmierii supli, de-o blândă feerie,
Și cerul veșted curge din înălțimi în jos…

Acum sunt liberi caii, s-alerge-n univers.
Trec în galop prin flăcări ce ard ucigător.
Lassoul cel fierbinte i-a strâns, letal, din mers;
Nu-i nici o altă șansă să scapi, decât în zbor…

Dar nu e nici un Pegas. Vuiește „Kincade Fire”,
Lăsând cenușă-n urmă-i, pământul pârjolit,
Iar vântul pe ruine-și revarsă al său vaier,
Spunându-ne că ăsta a fost un nou sfârșit.

(În amintirea marelui incendiu din California – octombrie 2019)