Zilele de mai sunt înşelătoare. Când eşti în soare simţi căldura verii, dar la umbra unei clădiri se întoarce răcoarea lui aprilie. De fapt, soarele însuşi e înşelător: acum arde pe un cer azuriu ce te duce cu gândul la vacanţe sau la aventurilr copilăriei, pentru ca, după câteva minute, un nor dens să îţi amintească de o ploaie englezească. Aşa că, de câţiva ani, nu mai plec din casă fără să îmi arunc pe umeri un sacou ori să îmi atârn şmechereşte un pulover pe spate. Bineînţeles, fac excepţie acele luni care m-au prins de cealaltă parte a Mediteranei, în Orientul Mijlociu sau Magreb.

                Oraşul era liniştit şi înflorit, cu excepţia pieţelor vechi. Doar un vânt rece, în ciuda soarelui încă generos al după-amiezii, confirma gândurile mele despre această perioadă a anului.

                Clădirile astea, precum cea în care locuia mătuşa mamei, de pe la începutul secolului XX, înainte ca Europa să înnebunească şi să se lase pradă războaielor, mă încântau întotdeauna fiindcă păstrează istoria tuturor generaţiilor care au trecut prin odăile lor. Dacă e linişte şi nemişcare, mi se pare că pot auzi cuvinte rostite demult, în vreo limbă pe care nu o cunosc, că se reîntorc mobilele de altădată şi la mesele vechi se aşază bărbaţi obosiţi şi copii flămânzi de la atâta joacă, pe laviţele răvăşite zăbovesc iubiţi epuizaţi de prea multă dragoste, pe scaune scârţâind, cu coatele sprijinite pe un colţ de masă, plutind printre amintiri,bătrâni ascultă o vocea nostalgică răzbătând de la difuzorul radioului. Fiecare are o poveste pe care vrea să o spună. O poveste care îi poate mântui viaţa. Iar cel căruia încearcă să îi şoptească povestea şi nu o o desluşeşte va sfârşi prin a vedea doar o altă viaţă irosită şi va ajunge, în cele din urmă, să o irosească pe a sa. Iar acesta e păcatul cel mai mare fiindcă nu ne e dat să irosim darul pe care Dumnezeu ni l-a lăsat.

                Clădirea fusese trufaşă cândva. Era înaltă, cu decoraţiuni austere şi patru balcoane din fier forjat pe care, cândva, cei care îşi permiteau un apartament aici, puteau să savureze o cafea dimineaţa sau un ceai seara, privind ambarcaţiunile ce treceau pe apa râului. Acum, după decenii în care proprietarii săi fuseseră alungaţi, iar in locul lor comuniştii aduseseră rânduri de chiriaşi care nu văzuseră asemenea odăi niciodată şi cărora puţin le păsa de soarta clădirii, după ani în care tribunalele judecaseră cererile de restituire făcute de urmaşii celor dintâi, iar nimeni nu se mai îngrijise de faţada îmbătrânită, acest palazzo îşi pierduse aroganţa şi părea un bătrân muncit, cu obrazul ars de soare şi brăzdat de riduri adânci.

                Am deschis uşa care trebuie să fi fost cea montată de constructorii clădirii în urmă cu un veac după cum scârţâia de lung. O răcoare uşoară cu miros de mucegai şi ceapă prăjită se simţea în coridorul în care intrasem. Pe stânga şi pe dreapta erau apartamente, pe urmă scara către etaje şi, dincolo de ea, o curte în care se găseau câteva magazii, două bănci aşezate sub un crategus plin de flori roşu-pal şi o bicicletă interbelică.

                Pervazul lat al unei ferestre la fel de bătrâne precum poarta era loc de răsfăţ al unui motan roşcovan şi durduliu, dezmierdat de căldura soarelui la crepuscul. Mă privi cu nişte ochi chihlimbarii şi mieună uşor când ajunsesem în dreptul lui. I-am mângâiat capul rotund şi a început să toarcă aproape instantaneu.

                Mătuşa mamei locuia la etajul întâi şi mă aştepta în uşă. Era o bătrânică subţire, dichisită, îmbrăcată cu un costum bleumarin închis aşa cum se purta la Paris cu douăzeci de ani în urmă. Fusese profesoară de franceză toată viaţa, căsătorită în două rânduri, prima dată divorţată şi a doua oară văduva unui fost diplomat. M-a salutat jovial de cum ajunsesem în capul scărilor, fără efuziuni sentimentale – de fapt, ne vedeam prima oară – şi m-a poftit imediat să iau loc la masă. 

• Espresso, ceai? Poate un lichior de cafea făcut de mâna mea? m-a întrebat din faţa unei măsuţe minunate, amintind de anii imediat ulteriori războiului, plină de sticle cu etichete colorate şi cutii de tablă care puteau da gust minunat unei ceşti cu apă fierbinte.
• Orice! Atât de bine arată tot ce aveţi acolo că nu ştiu la ce să mă opresc.
• O prietenă bună, Dumnezeu s-o ierte!, un mare psihiatru, mi-a spus acum mulţi ani să mă feresc de bărbaţii care se lasă ademeniţi de gustul băuturilor fiindcă sunt afemeiaţi. „Dacă vrei un om statornic, ia unul care bea bere blondă şi aspră!” m-a sfătuit ea. Şi nu am ascultat-o… Dar nu îţi fă griji, prea puţine tinere ştiu asta. Si chiar de-ar şti, când vorbeşte dragostea, mintea tace şi nu mai crede ceea ce ne spune ştiinţa. Vorbeşte o bătrână căreia i-a dat Domnul mintea de pe urmă.

Era imposibil să nu te facă să zâmbeşti. Cred că avusese o viaţă demnă de un roman.

Mi-am aşezat sacoul pe cuierul din holul de la intrare şi am revenit tocmai când aşeza pe masă un pahar de cristal cu picior lung în care strălucea un lichid verde pal. I-am întins şi eu cadoul pe care Elle îl împachetase cu dichis, ca pentru o doamnă respectabilă şi pretenţioasă.

• Mulţumesc frumos! Şi mulţumiri domnişoarei care l-a pregătit cu atâta dichis.

Ochii îmi rămăseseră la acea licoare şi cred că salivam aproape ca şi câinele lui Pavlov.

• E lichiorul ielelor, îmi spuse ea observând că îmi furase simţurile. Înainte de a-ţi înmuia buzele, inspiră-i parfumul. Face de ruşine absintul. E o reţetă din câmpia asta şi conţine câteva plante aromate pe care bătrâna care mi l-a dat povestea că ar creşte numai în poienile în care joacă reginele nopţii. Alte ierburi, cele mai rare, se găsesc doar printre ruine necălcate de mulţi ani. Poate face farmece, dezlega vrăji şi aduce revelaţii. Reţeta lui, care vine de pe când locurile astea erau umblate de creştini şi păgâni laolaltă, o mai ştiu doar câţiva. Ţi-o dau şi ţie, dar să nu ajungă vreodată pe mâna fetei care a împachetat cadoul meu: îl va folosi să te farmece pentru a avea ochi doar pentru ea.

Nu sunt sigur că glumea, dar îmi stârnise curiozitatea. Am ridicat paharul şi am inspirat aroma. O clipă am avut impresia că sunt în mijlocul unui câmp înflorit, la marginea unui munte. Laolaltă, arome de câmpie şi de pajişte alpină jilavă. Solar şi umed, întunecat, în acelaşi timp. Iar gustul său dulce-amărui, răcoritor şi greu, parcă voia să te ameţească pe loc.

• Asemenea minunăţie nu am mai băut. Dacă aţi vinde reţeta, aţi fi bogată!
• Cândva am fost mai bogată decât aveam nevoie. Cu mai mulţi bani ce aş face? Sunt altele care îmi lipsesc.

Îmi arătă pereţii pe care se ridicau de la podea şi până la tavan bibliotecile, iar în spaţiile dintre ele tablouri, dintre care câteva portrete de bărbaţi şi cel al unei doamne elegante.

• Aş vinde reţeta pe un medicament care să mă lase să plutesc printre toate amintirile şi să reascult vorbele pe care mi le spuneau cei pe care i-am iubit. În rest, cărţile, plimbările şi întâlnirile rare cu oameni ca tine îmi sunt de ajuns. Hai, spune-mi ce mai face draga mea nepoată! Aşa de mult mă bucur când îi mai aud glasul la telefon.

Puteam spune multe despre mama. Glumeam de atâtea ori pe seama ei că nu încetează să lupte ca un Don Quijote pentru nişte idei, altminteri corecte, dar care răvăşeau confortul nostru cotidian şi tocmai de-asta era prea puţin ascultată. De un an se transformase într-o Catilină care schimbase Cartagina cu Moscova şi Beijingul şi le devoala afacerile ilicite în Italia şi republicile fostei Iugoslavii. Din păcate, această activitate îi adusese unele neplăceri: un atac cibernetic împotriva serverului fundaţiei sale şi renunţarea unor companii altminteri serioase la sponsorizările pe care i le acordau. Chiar şi „noul Mussolini” îi comentase batjocoritor un reportaj bine documentat într-un live pe facebook numind-o „Inchizitoarea Bruxellesului”. Însă ea mergea neabătută pe drumul ales cu bună-ştiinţă, menţinând acelaşi ton raţional atât în articolele sale, cât şi în răspunsurile pe care le oferea tuturor, celor care îi stimau munca, cât şi celor care o acuzau.

• Atât mi-e de dor de ea, oftă bătrâna. Nu am mai văzut-o de cincisprezzece ani. Ea nu se mai întoarce aici, eu nu mai merg cu avionul… Noroc cu computerele şi telefoanele inteligente de astăzi că ne mai vedem şi noi. Săptămâna trecută mi te-a lăudat, era tare mândră că ultima ta carte despre războiul din Siria e atât de apreciată.

Mă surprindea că mama ţinea legătura cu ea. Nu cred că mai amintise de mătuşa ei în discuţiile noastre din ultimii ani.

• Din păcate, mama nu prea vorbeşte de Timişoara. Am rugat-o de multe ori să ne povestească despre familia ei de aici, despre istoria sa. Foarte rar se lasă convinsă a ne mai spune câte ceva…
• Unele amintiri nu sunt tocmai plăcute. Mama ta a avut un motiv serios pentru care nu s-a mai întors aici. Dar mă aşteptasem să vină măcar la moartea tatălui ei, fratele meu. Nu îl mai văzuse de aproape douăzeci de ani.

Bătrâna era tristă, iar eu nu înţelegeam cum nu îl mai văzuse de douăzeci de ani fiindcă ştiam că el murise atunci când plecase mama, adică în urmă cu aproape treizeci de ani.

• Când a murit bunicul, mai exact?
• Anul trecut, cam pe vremea asta.

Îmi răspunsese foarte natural.

• Nu înţeleg, am insistat. Ştiu de la mama că a murit la începutul anilor ’90.

Mătuşa a zâmbit încurcată. M-a îmbiat cu un nou pahar din lichidul verzui, însă am refuzat.

• De ce m-ar fi minţit mama? am întrebat-o direct fiindcă eram sigur de asta, nimic din vorba bătrânei sau din gesturile sale nu lăsa loc vreunui dubiu.

Ochii i se umeziră:

•  Fratele meu era… era… o persoană… specială. Ciudată, dacă vrei. Genială din unele puncte de vedere. Aş fi vrut să fim o familie normală, dar nu s-a putut. De multe ori am fost invidioasă pe acele familii plicticoase, el strungar şi ea cofetăreasă, uşor jenaţi când îşi aduceau copilul să îl învăţ franceză. Uneori, când ieşi din normalitate, dintre oamenii care trăiesc pentru a bea o bere după slujbă şi a se bucura de laudele pe care le primesc odraslele lor, îţi pierzi firescul şi, odată cu el, tocmai cele care te fac om, cele care te fac să te bucuri de fiecare zi. Bunicul tău nu mai era aidoma nouă. Iar, pentru asta, şi-a pierdut unica fiică.

Toată buna-dispoziţie i se duse într-o clipă. Parcă îmi părea rău că întrebarea mea avusese acest efect. Însă ştiam că păşeam într-o lume a misterelor. De fapt, ştiusem dintotdeauna că era ceva ciudat cu familia mamei, la fel şi cu a tatălui. Cred că ei doi se găsiseră tocmai datorită istoriilor asemănătoare pe care le împărtăşeau. Poate că, dacă insistam cu desluşirea tainelor, şi eu voi deveni asemenea bunicului, un ciudat care nu se va mai putea bucura de o viaţă normală. Doar că, indiferent de consecinţe, nici în ruptul capului nu aş fi putut lăsa să scape o asemenea ocazie: curiozitatea mea era mai rea decât a unei pisici londoneze.

• Ce o putea supăra atât de tare pe mama încât să nu vină nici la înmormântarea lui? am continuat ca un jurnalist care tocmai prinsese firul unei poveşti senzaţionale.
• Nu pot să îţi spun. E greu să înţelegi sufletul unui om şi ce îl poate răni. Dar asta e o discuţie pe care trebuie să o porţi cu nepoata mea! puse ea capăt brusc tristeţii de mai înainte şi se ridică de pe scaun întorcându-mi spatele.

Devenisem prea insistent şi deschisesem răni vechi. Oricât eram de curios, nu eram prost-crescut şi am simţit că e momentul să plec fiindcă fusesem nepoliticos şi forţasem nota.

Mă ridicasem şi eu tocmai când bătrâna deschisese sertarul unui scrin de la capătul celălalt al încăperii şi se întoarse cu un plic:

• Iartă-mă, emoţiile nu prea fac bine bolii mele de inimă, îmi spuse calmă. Şi eu, ca mama ta, fugim de multe amintiri. Sper ca taina pe care ţi-o voi împărtăşi să nu te bântuiască şi pe tine.

Puse plicul pe masă şi îl împinse înspre mine.

• Mi l-a lăsat bunicul tău cu rugămintea de a ţi-l da până la sfârşitul acestui an. Nu mă întreba de ce mi-a fixat acest termen fiindcă nu ştiu. Chiar mă gândeam că va trebui să vin în Italia, la voi, să te întâlnesc. Când am primit telefonul tău şi mă anunţai că vii, m-am bucurat nespus fiindcă nu mai trebuia să bat atâta drum. Am vrut de câteva ori să îl deschid, am făcut unele nopţi albe chinuită de dilema asta: să încalc dorinţa unui muribund şi să îmi satisfac curiozitatea? Dar aş fi încălcat dorinţa fratelui meu. Mai mult, nu aş fi putut duce până la sfârşit provocarea care cred că o vei găsi acolo.  Nu e corect nici să o lase pe umerii tăi… ştii, un mare profesor de drept, un francez, fiindcă numai francezii văd mai departe de litera celor scrise, îşi uimea studenţii spunându-le că aproape nimeni nu e liber să aleagă nici măcar pe ce cheltuie 10.000 de franci. Dar când trebuie să hotărăşti…

Se opri brusc şi zâmbi trist:

• Sunt gândurile unei bătrâne. Şi ele poartă prea multe eşecuri şi temeri şi amintiri. Tu ai viitorul în faţă şi gândurile tale vor fi mai limpezi.

Am luat plicul, am salutat şi am ieşit pe uşă bălmăjind nişte vorbe ce s-ar fi vrut pline de duh. 

Motanul nu mai era la fereastra unde îl lăsasem.

Un curent rece bătea prin prea multele ferestre şi uşi lăsate deschise.

Uneori, secretele distrug frumuseţea şi culorile pastel în care vedem lumea. Istoria fiecăruia poate fi uimitoare, însă, odată cu anii transformaţi în poveste vin şi întâmplări întunecate. Nonna avea dreptate: purtăm cu noi minunăţii, dar şi urîciuni venite la pachet cu ele.

Strada era goală. Doar pe partea cealaltă parte a râului se grăbea un biciclist. Soarele dispărea insesizabil. La crepuscul se petrec lucrurile nemaipomenite. Pentru mine sunt clipele când îmi vin cele mai bune idei şi cuvintele se aştern cel mai uşor într-o poveste. Ceasul când se poate întâmpla orice.

Cele şase luni petrecute în Liban pentru documentarea cărţii mele îmi descoperiseră oameni ale căror poveşti, indiferent cât erau de frumoase, conţineau, invariabil, episoade de suferinţă. Istoria acelor ţărmuri ale Mediteranei le explicau. Doar că, întors acasă cu această revelaţie a întunericului, am descoperit că şi istoriile de aici erau îmbibate de aceeaşi suferinţă, chiar dacă Europa nu cunoscuse evenimentele sângeroase ale Orientului. Numai că ochii mei nu fuseseră obişnuiţi să o deceleze. Singura diferenţă era că noi o mascăm mai bine, ne e cumva ruşine să recunoaştem că nu trăim poveşti cu zâne ori scenariile hollywodiene de mare succes.

Probabil că mătuşa mea m-ar fi condus zâmbitoare până la stradă dacă discuţia noastră nu ar fi ajuns la acel secret care mă bulversase şi pe mine.

Mersesem ceva până să îmi dau seama că răcoarea pe care o simţeam era consecinţa sacoului uitat în cuierul bătrânei doamne. M-am oprit o clipă în loc, nehotărît dacă să mă întorc după el sau să evit a-i vedea lacrimile care, probabil, o năpădiseră după plecarea mea. Doar că ţineam prea mult la haina aceea bleumarin pentru a nu o recupera.

Motanul leneş stătea în faţa intrării şi privea în lungul străzii. Când mă zări, mieună şi dispăru printre gratiile unei ferestre sparte de la demisol.

                Uşa era întredeschisă. Nu mai era nevoie să apelez la interfon. De data aceasta, liniştea de pe holuri se potrivea cu crepusculul.

                M-am oprit în faţa uşii întunecate a mătuşii pentru a-mi trage respiraţia. Am bătut o dată şi s-a deschis încet.

• Bună seara şi scuze! am spus împingând-o.

        Doamna nu îmi răspunse.

                Am mai făcut un pas şi am zărit-o cu capul pe masă. Părea că adormise cu fruntea încadrată de mâinile întinse nefiresc.

                A fost prima dată când am simţit moartea: lumea acelui apartament micuţ se schimbase pentru totdeauna. Mătuşa pe care o cunoscusem mai devreme simţeam că plecase pentru totdeauna odată cu acea jumătate de ceas în care vorbiserăm. Sprijinit de masă era un trup redevenit obiect, o formă fizică din care dispăruse sufletul.

                În dreapta mea am auzit un foşnet.

                Mai era cineva acolo.

                Un pumn se îndreptă rapid înspre capul meu. Am parat în ultima clipă.

                Am simţit o lovitură puternică în cap. Pe urmă cineva m-a împins la podea. Uşa se închise cu o bufnitură mai rea decât durerea care îmi străbătea tâmplele.