A fost hărăzit de ursitoare cu o prezență ușor de remarcat, pentru cine are ochi de scenă, Înalt, drept, suplu, mobil, expresiv. În lumea lui e știu  Lăiță. E vorba de lumea pe care o cultivă, cu talent nativ, de exact o jumătate de veac. Dacă iubiți poveste, vă spun că e un copil plecat dintr-un sat cărășan și tot cutreierând vise și dorințe a ajuns să străbată Europa toată, apoi America, și, mai încoace,  bună parte din America de Sud. Și mai tot ce a  rămas din lume asta largă. Dacă, totuși, vă câștigă povestea lui, imaginați-vă că toate drumurile le-a străbătut, nu este singurul, să arate, cui vrea să vadă, unicitatea dansului popular românesc.

Se numește Nicolae Stănescu. După ce a străbătut atâta calea, numai în cântec și joc, raportându-se doar la autentic, de-un timp se mai și revoltă. Nu explicit, lasă de înțeles din gest, grimasă, dintr-un oarecare semn, încruntare,  din ton ori sugerând un amănunt ce ține de soarta unui fost coleg, dansator ilustru, de carea acum nu-și amintește nimeni. E vorba de-un artist în definitivă dificultate, Nu mai contează motivul. Ajuns într-un așa moment, domnul Lăiță tace. Știe că neputința nu are leac. Și dezvoltă în privire o mâhnire din care, așa văd eu, îl trimite într-o stare calmă, sigur dorind  să arate, în cele mai puține cuvinte, cât de nedreaptă, pentru destui artiști  se arată, azi, viața.            

Adevărul nu iartă și  nici nu așteaptă pe nimeni. Vreau să știu de la domnul Lăiță, coregraful Ansamblului Folcloric Profesionist Banatul, dar și la ”Cununa Timișului” din  Ghiroda, cum și spre ce se duce, în pandemie, spectacolul. ”Sunt mâhnit, domnule, pot repeta oricând, putem face orice online, sigur, sunt soluții de provizorat, dar noi, artiștii, nu putem fi întregi în afara scenei. Numai publicul, de la un pas de scenă, cu reacția lui, ne cheamă și ne mână!”