Treptat, curtea școlii a cuprins grupurile recent formate; un stentor le-a îndrumat – sala 7-11, 7-12… tot așa până la 7-14, care m-a încorporat; nu era chiar etajul șapte, dar de urcat… destul, apoi la încăperea cuprinzătoare și austeră, unde am așteptat atâta timp că m-am hotărât – cobor un etaj, poate ceilalți cunoșteau mai multe… nu știau, se agregau cuminți și dispăreau îndărătul ușii.

Mai un etaj… iată-mă în curtea pustie, privind platanul secular – mai mic ca odinioară… și o voce de spaimă:

– Așa că s-a schimbat?

Parcă ar fi Natanail… el trebuie să fie, invers ca pomul… mare. Cu gesturi largi, trage satisfăcut din țigară.

– Ce jocuri mai făceam aici, zice. Separați, băieți și fete, ehe! Alte vremuri! Ți-aduci aminte? Și doamna dirigintă ne învăța maniere… colo, în față, era un strat de flori…

– Și Xilvia, ce fată frumoasă, adaug. Abia îndrăzneam s-o însoțesc, dincolo de poartă… niciodată până acasă… mă vedeau părinții.

– Nu-mi aduc aminte, zice, care Xilvia?

Asta-i bună!

Alte redeșteptări… s-ar zice că se înfiripă elegia vagă a florilor primăvăratice. Apelul brutal al celularului, stăpânul discreționar, reconstituie realitatea.

Un anunț neutru cum că înmormântarea are loc peste o oră… Cimitirul Primilor Inocenți… firește, a fost o listă scurtă cu adrese telefonice, altfel nu și-ar fi permis… Doamna apelantă fusese, pare-se, ultima gazdă… știa AMĂNUNTE… cine știe cum împărtășite… dacă binevoiam să particip… nimic pretențios…

Ca să ajung tocmai în capătul celălalt al orașului trebuia să parcurg un drum întortocheat, gâtuit modern cu sensuri și indicatoare, mai noi ca sistemul GPS al mașinii… în fine, e orașul meu!

Lărgirea străzilor adiacente și transformarea „zonelor verzi” în „suprafețe construibile” au sfârtecat parcul Lere, odinioară întins pe câteva hectare iar întinsa stradă ce mărginește cimitirul a fost modernizată – o parcare chipurile, de-a lungul trotuarului îngustat cu o bordură înaltă, plină… abia către colț am găsit loc.

Obeliscul negru, coloană singuratică piramidală, este reperul local – se zvonise c-o să-l mute într-o piață, ca memorial – de la el o alee duce către capelă. Stau să privesc cum s-a micșorat de când nu l-am mai văzut.

Țăcănitul familiar al unui aparat foto și o voce cumva cunoscută:

– Eram precis că o să vii pe aici… unde te-am învățat să faci poze!

Ia te uită, mă pândea tata! Cu același „Smena” de gât!

Vara caldă când, prea îmbrăcat, m-au dus la Tribunal… și am fost întrebat cu care părinte vreau să rămân… sfârșitul unor luni ciudate, conflictuale, cu promisiuni și avertismente din toate părțile, pilde adverse, vecini insistenți, colegi curioși…

– Cam târziu, după douăzeci și cinci de ani lipsă, îi zic și mă îndepărtez. Ce să țin minte?

Încearcă să țină pasul; vorbește surd, se justifică. Aleea este îngustă, împrejurul capelei – pustiu; trebuie să iscodesc încotro s-ar afla procesiunea printre întortocherile monumentelor funerare… și să mă gândesc la orice pentru estomparea sporovăielii parazite.

Balul sfârșitului de liceu, mulțimea adolescentină ce vânzolea împrejurimile obscure în ținute nemaipomenite, vaporoasele rochii lungi, dansuri excesive… și banca de sub arcada vegetală, unde săruturile înfrigurate ale Xilviei erau nesfârșite… primele adevărate din viața mea!

Câteva persoane în negru se mișcă în depărtare; încerc să mă apropii, ocolind aleatoriu felurite monumente; pe alee căruciorul catafalc gol se hurducă… prea târziu! Totuși, răzbat până la movila de coroane și flori ce marchează evenimentul; merită să alcătuiesc câteva gânduri… poate există comunicare, măcar într-un sens.

– Iată-te, în sfârșit, exclamă doamna ce supraveghează retușurile. Eram sigură că vii… eu am telefonat, săraca Xilvia mi-a lăsat tot… mi-a spus tot…

O femeie anonimă, în mare doliu care îi accentuează conturul dolofan; pare-se mă știe bine, insistă:

– Am rânduit toate, afara locului de veci, al familiei, ce noroc! Slujba religioasă, pomenile întocmai…

– Doamnă, spun, aș vrea să mă reculeg puțin… prea a venit pe neașteptate!

– Dar bunînțeles, zice, doar că sunteți chemat acasă, la „praznic”, știți, masa oferită în cinstea dispărutei.

Vede că vreau să obiectez și mi-o ia înainte:

– Nu este vorba de pomană… ți-a lăsat ceva… trebuie să-i îndeplinesc dorința. Mergem împreună, mașina mă așteaptă.

– Am și eu, răspund. Locuința e tot acolo?

– Tot, tot, declară îndepărtându-se.

În sfârșit!

Privesc dincolo de dreptunghiurile minerale, spre adâncurile necunoscute ale proaspătului mormânt…

Întâmplător am trecut pe lângă terasa cofetăriei și grupul pestriț la modă, ce vocifera ostentativ, ca să mă apeleze o tânără elegantă, volubilă, ce chiar s-a prins de brațul meu pretinzând s-o conduc… oriunde… abia am recunoscut-o… de cum am ajuns acasă s-a despuiat… două zile și nopți de foc! Apoi a dispărut.

Iar înfruntarea preschimbărilor rutiere… clădirile jerpelite alternează cu edificii fanteziste ca și gusturile eclectice ale noilor proprietari.

Piațeta cunoscută a fost transformată în parcare… ecologică pasămite!… așa că rulez alene de-a lungul șirurilor îndesate… iar o siluetă ponosită mi se pune în cale… un parcagiu care mă dirijează competent la un loc liber.

Când ies, realizez că e scund… mă scotocesc după niște mărunțiș iar el zice:

– De la dumneavoastră nu iau… sunt eu, Dugă!

Parcă a rupt un văl… desigur… fața albă se transformă până ce capătă fizionomia nedespărțitului prieten din școala generală… Dugă și iar Dugă! exclamau părinţii mei excedaţi.

Îl îmbrăţişez.

– Apartamentul acela grozav din centru, îmi amintesc… cu balcon… și soră-ta, motociclista! Ce-a mai trecut timpul!

– S-au dus, dă el din mâini. Locuință nu-i, soru-mea a murit…

– Bei? Zi drept, că te trădează figura!

Plăsmuiește un gest de lehamite și zorește spre un alt automobil tocmai intrat.

Privesc roată să reperez blocul: logii, ferestre deschise, perdele, banere ce maschează pereții învechiți de timp… și vuietul difuz al orașului proteic…

Telefonul alarmant în noapte târzie – să vin grabnic, îi este rău… de unde o fi știut singurătatea mea?!… am dibuit adresa, am gonit la Urgențe… am aflat un cunoscut s-o consulte… care m-a sfătuit s-o duc repede la domiciliu, înainte să se AFLE… prea multe complicații! Așa i-am cunoscut sălașul de divorțată și detaliile sordide ale existenței aparente.

Traversez și sun la interfon: numărul apartamentului, căci numele respectiv e fictiv… o fi avut vreo noimă; zăvorul intrării se decuplează.

Trei etaje pedestre, nu-i ușor; pe palier se reliefează ușa deschisă a apartamentului, încadrată cu valuri de pânză neagră; din hol o perspectivă întinsă a camerelor tip vagon și parte din masa plină a praznicului. Noua gazdă, doamna de la cimitir, se precipită către mine încărcată cu explicații, detalii, prezentări, retrospective care pălesc pe măsură ce avansez către binedispusa adunare îndoliată.

– Doamnă, mă opresc, nu am avut onoarea… prezența mea este de-a dreptul inoportună… având în vedere că doar o coincidență mi-a permis răgazul necesar… în fine, trebuie să mă retrag!

– Dar v-a destinat ceva, mă întrerupe. Serviți oarece, până vă aduc!

– Regret, sunt cu mașina… nu servesc!

Și privesc amenajarea familiară a holului, în vreme ce un gând fără rost mă bântuie rotativ: „Nu-i nevoie să bei toată apa mării ca să-ţi dai seama că este sărată”… „mi-a lăsat tot”… „mi-a spus tot”…

– Iacă-tă, se ivește doamna, e întreg, așa cum l-a pregătit.

Un plic mare castaniu, B4 cu burduf, pe care îl iau mașinal în timp ce mă trag înapoi rostind formula cuvenită momentului.

La adăpostul automobilului, deschid suvenirul… tot ce mi-a încredințat ca amintire – o ecografie tiroidiană.