• Dar ce minune te-a adus şi azi la mine? mã întrebã buna zâmbind şăgalnic.
• E o mare taină, i-am răspuns şi eu glumeţ, cu replica dinainte pregãtitã fiindcã voiam sã îi cer ajutorul numai pentru una dintre ele, cea de-a doua, cea mare, trebuind sã fie cât mai bine ascunsã de ea şi de oricine altcineva.
• Şi tainele sunt cel mai bine desluşite de vinul pe care l-am gustat şi alaltãieri, îmi fãcu ea cu ochiul.

Dacã ar fi auzit ai mei cã le servea bãiatul de şaptesprezece ani cu „doi-trei deţi” de vin, ar fi fãcut un scandal monstru. Mai ales tata, care, probabil şi datorită funcţiei pe care o avea, trebuia întotdeauna sã aibã o poziţie spartanã şi sã înfiereze orice obicei burghez şi decadent.

Patefonul era nostalgic, cred cã se auzea un tango al unui sud-american care trebuie sã fi trãit înainte de rãzboi:

„Eşti un demon din vis, care tulburi şi minţi,

Dar ai zâmbetul de heruvim.”

Din aprilie şi pânã în octombrie, de câte ori veneam la ea dupã-masa, stãteam pe terasã. Soarele trecea de colţul vechiului palat şi lumina sângeriu apa, cãlduţ şi blând, îndemnând la vorbã şi contemplare.

Alor mei nu le plãceau casele astea mari, vechi şi superbe fiindcã „sunt pline de mucegai şi întunecate.” Tata plusa şi declara hotãrît cã ar trebui demolate şi construite blocuri frumoase, sãnãtoase, pentru oamenii muncii. El era mereu împotriva a tot ceea ce era dinainte de rãzboi, fie clãdiri, fie mentalitãţi. Dar eu gãseam în ele poveşti, culori, imagini şi oameni care spuneau multe, veneau cu o istorie: cuburile astea noi, mari şi înalte, erau bune de spitale şi case de nebuni, construite de oameni cãrora imaginaţia şi frumosul le erau duşmani.

Buna puse pe masã tava de sticlã cu borduri decorate cu o împletiturã de alamã cu viţã de vie şi struguri. În acei ani, etichetele nu erau fãcute sã spunã prea multe, nici sã stârneascã imagini colorate: era suficientã o bucatã de hârtie gãlbuie pe care sã scrie soiul, adicã Pinot Noir, singurul vin roşu pe care îl bea bunica, crama care îl producea şi anul îmbutelierii. Comuniştii erau pragmatici ca tata.

• Trebuie bãut cu moderaţie, spuse ea surâzând şi turnând în douã pãhãrele care nu erau nici mici precum cele de ţuicã, dar fără piciorul şi volumul celor de vin. De fapt, dacã aş fi o profesoarã serioasã cum mã ştie lumea, eu n-ar trebui sã îl beau cã am tensiune, iar tu fiindcã ai destulã vreme înainte sã faci prostii.

Umplu mini-paharele acelea cu grijã şi puse dopul la loc cu grijã. Întotdeauna ea era cea care îndeplinea aproape religios aceastã procedurã, poate cã nu avea încredere cã eu aş fi pus numai atât cât ne era permis de normele sale proprii, poate cã se gândea cã aş fi vãrsat câteva picãturi pe tavã, pe masã ori, şi mai rãu, nu aveam dexteritatea de a rãsuci sticla astfel încât nicio picãturã sã nu se scurgã pe ea în jos.

Buna era aproape obsedatã când venea vorba de curãţenie şi ordine în casã. De câte ori venea la noi, cel puţin prima oră era dedicatã dereticãrii: avea de şters praf, de pus la loc lucruri care, pentru mama, erau acolo unde trebuie, de spãlat o chiuvetã sau oglindã, de aranjat vreun covoraş, de aerisit bucãtãria ori sufrageria fiindcã simţea – numai ea, bineînţeles – miros de mâncare. De multe ori spunea cã, dacã nu suntem obişnuiţi cu ordinea şi curăţenia ca ea încã de pe acum, la anii ei vom locui în case care vor puţi a bãtrâni şi ceapã arsã.

Când ne ceruse profesoara de românã sã indicãm un personaj real pe seama cãruia sã scriem o carte, am fost singurul care a surprins-o: printre Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, eroi sovietici din prostiile de filme pe care le vedeam la cinema sau chiar Gheorghiu Dej, propus de Lina, conducãtoarea noastrã de detaşament, când mi-a venit rândul, mai la urmã, am spus zâmbind: bunica mamei.

Poate cã am vrut sã impresionez fiind diferit de colegii mei şi reuşisem fiindcã privirile Mariei şi Ancãi, frumoasele clasei, care stãteau în bâncile mai din faţã, s-au întors cu ochi umezi înspre mine. Totuşi, nu exagerasem deloc.

Buna fusese profesoarã de francezã şi trãise o viaţã care nu ar fi cerut deloc imaginaţie pentru a ieşi o poveste fascinantã. Adevãrat cã o ajutaserã şi vremurile dramatice, nebunia care cuprinsese Europa în cele patru decenii în care îşi trãise tinereţea şi, pe urmã, anii maturitãţii vivace.

La început, lumea îi zâmbise. Pãrinţii ei erau bogaţi şi visau cã Mia lor va fi o prinţesã. Îmi povestea cã, în ciuda a ceea ce învãţam noi la şcoalã, primii ani ai veacului nostru, atunci când se nãscuse ea în celãlalt palat timişorean al familiei, unde acum, la parter, sunt douã cooperative şi atelierul mirosind a piele tãbãcitã, erau cei mai frumoşi prin care trecuse omenirea. Fuseserã câteva decenii de linişte, oraşele vedeau tot mai multe clãdiri superbe şi drumuri pavate, industriaşi vienezi veneau sã îşi deschidã fabrici printre canalele Begãi din Fabric ori prin Elisabetinul aproape bucolic, amintind de orãşelele din nordul Italiei. Tatãl ei era unul dintre puţinii români care ridicase un palat la bulevard şi avea prãvãlia L’Orient care ocupa întregul parter unde acum vedeam tristele cooperative.

Se gãseau aici covoare aduse din îndepãrtata Persie, condimente exotice, mobilã austriacã şi revolvere italieneşti. Bogaţii oraşului ştiau cã aici gãseau parfumurile franţuzeşti cele mai fine, dar şi diverse obiecte care ar fi stat la loc de cinste în reşedinţele oricãrui nobil occidental.

Strãbunicul meu şi tatăl ei privea serios din câteva tablouri şi îmi amintea de exploratorii care se aventuraserã cu mulţi ani în urmã sã descopere regiunile îndepãrtate ale Africii: barba neagrã şi aranjatã, costumul închis la culoare, impecabil, de lânã englezeascã, şi bastonul decorat pe care îl ţinea în mânã dădeau aerul unui dandy.

Bãrbatul acela falnic se cãsãtorise cu una dintre cele mai frumoase domnişoare ale Timişoarei, o unguroaicã a cãrei familie se trãgea din vechii nobili ai Budei, oarecum sãrãciţi din anii gloriei lor fiindcã atunci când îşi cunoscuse soţul mai aveau o singurã casã de raport în Iosefin şi un conac de ţară cu câteva zeci de iugãre înspre Lugoj.

Buna povestea cã în jurul Beatricei, mama ei, roiau bãrbaţii oraşului şi nimeni nu îi dãdea vreo şansã românului SImion, provenit dintr-o familie modestã, la mâna şi, mai ales, la inima acelei frumuseţi blonde, cu chip angelic şi ochi albaştri. O iubea fiul cel mare al nobilului Csavossy, cel mai tânãr maior din armata habsburgicã, care se nimerise sã fie trimis aici, la marginea Imperiului, asta ca sã nu mai punem la socotealã numele ilustre ale burgheziei oraşului.

„Când privirile a doi oameni se întâlnesc ştiu într-o clipã dacã vor trãi o mare poveste de dragoste.”

Iar când ochii negri ai lui Simion au întâlnit albastrul senin al privirii Beatricei, au trecut multe secunde pânã sã se desprindã unii de alţii şi, în ciuda opoziţiei iniţiale a familiei sale, care şi-ar fi dorit o partidã ilustrã pentru prinţesa lor, un an mai târziu cei doi îndrãgostiţi urcau treptele noii biserici Millenium din Fabric înconjuraţi de flori şi lume bunã.

Ochii albaştri ai Beatricei îi va purta fiecare doamnã din familie, adică buna şi mama mea.

Pe buna au trimis-o la Paris sã studieze la Sorbonna. Strãbunicul meu îşi fãcea planuri cã se mute cu toţii la Paris, sã vândã afacerile din Timişoara şi sã îşi cumpere un palat pe Champs d’Elysee. Numai cã, la fel ca mama ei, şi-a surprins familia când s-a întors în ţarã, la Bucureşti, unde s-a logodit cu un tânãr şi promiţãtor profesor de la Universitatea de aici pe care lumea îl vedea peste câţiva ani în fotoliul ministerial de la Instrucţiunea publicã, unde şezuse genialul Spiru Haret.

Numai cã peste Europa se adunau iarãşi norii. De-abia scãpase lumea de criza economicã şi o alta, mai rea, se arãta. Nebunia extremismului politic apãrea peste tot şi România nu scãpa nici ea, mai ales cã marasmul politicii dâmboviţene facilita prin corupţie şi dezinteres faţã de populaţia sãracã din mahala şi sate asemenea manifestãri. Legionarii erau tot mai cutezãtori, nu mai ţineau cont de legi şi morala aşezatã a oamenilor care urau violenţa şi vorbele mari, dar mincinoase. Simion avea un ziar care le sublinia constant minciunile şi slugãrnicia faţã de Germania nazistã. Bunica spunea cã tatãl sãu era un idealist şi nu înţelegea direcţia în care mergea lumea.

„Spera în van cã raţiunea şi bunul-simţ vor şterge repede din lume netrebnicia unor inşi care nu aveau altceva decât orgoliu şi vorbe goale. Doar ca se înşela, fiindcã lumea nu a fost nici atunci şi nicicând altcândva pe potriva principiilor sale. Pragmatismul tânãrului care îşi construise aproape de unul singur afacerea lãsase locul idealistului care reuşise sã îi fure inima superbei Beatrice şi cãruia, dupã aceastã victorie, nimic nu îi mai putea sta în cale.”

Într-o dupã-amiazã avusese cutezanţa de a-l pãlmui pe unul dintre liderii Legiunii Arhanghelului Mihail care îi ceruse gratis un parfum pentru soţia sa, ameninţându-l cã, dacã nu îi va satisface pretenţia, îi va ruina magazinul. Douã palme cãzuserã grele pe obrajii acelui impertinent de îl puseserã la podea. Strãbunicul îl luase apoi de gulerul hainei şi îl târâse afarã, în aplauzele clienţilor care fusesera martori la întreaga scenã.

Umilinţa la care îl supusese strãbunicul meu nu putea fi trecutã cu vederea.

Într-o seara, când cei doi soţi se întorceau acasã de la un spectacol de teatru, doi ucigaşi îi aşteptau într-o maşinã parcatã în faţa casei. Unul dintre ei a golit un întreg revolver în pieptul lui Simion, iar celalalt a împrãştiat creierii frumoasei Beatricei pe caldarâmul cenuşiu. Ochii ei albaştri rãmãseserã deschişi, pierduţi pentru totdeauna printre stelele care începuserã sã rãsarã.

Buna şi soţul ei au pãrãsit Bucureştiul. Afacerile din Timişoara ale familiei erau prea bãnoase pentru a fi abandonate. Iar Anghel, bunicul meu, cãzuse în dizgraţia camarilei lui Carol al II-lea, aşa cã cererea sa de a fi trimis in provincie, în oraşul natal al soţiei lui, ca inspector general al şcolilor, a fost aprobatã cu bucurie deîndatã.

• Tinerii nu ar trebui sã cadã aşa pe gânduri, îmi spuse ea. Cu o singurã excepţie: atunci când viseazã la o fatã frumoasã.
• Sãnãtate, bunico! i-am rãspuns luând o înghiţiturã din puţinul vin pe care mi-l turnase în pahar.

Tangoul era pe cale sã se sfârşeascã:

• Într-o searã cam ca asta, dar parcã un pic mai însângeratã, am ascultat pentru prima datã cântecul ãsta. Pe atunci, cum cred cã ţi-am mai zis, stãteam în apartamentul cel mare, cu balconul acela decorat superb cu frunze de fier forjat. Acum sunt cam ruginite, chiriaşii nu se îngrijesc de lucrurile care nu le aparţin… Anghel îmi adusese discul de câteva zile, dar eram copleşiţi de lucru şi nu am reuşit sã îl pornesc decât în acea searã, aşteptându-l pe el sã vinã de la o întâlnire cu primarul. Îmi pusesem un pahar de vin roşu ca acum, doar cã atunci eram mai sănătoasă şi mai generoasã şi turnasem mai mult din sticlã. Iar când a început Cristian Vasile refrenul, tocmai trecea prin faţa casei un mic vapor care transporta ceva, nu ştiu exact ce, dar se mişca tare încet. Şi unul dintre marinari, poate asculta şi el aceeaşi romanţă sau poate cã auzise câteva frânturi de la patefonul nostru, a început şi el sã cânte. Şi o fãcea atât de bine şi cu atâta pasiune cã îl eclipsa pânã şi pe Cristian Vasile.
• Au fost mai frumoşi acei ani? am întrebat-o fãrã sã ştiu nici eu de ce.
• Atunci eram tânãrã şi visam mai mult. Câteodatã stau ceasuri întregi şi îmi amintesc nebunia lor. Acum am mai multã vreme şi de-asta îmi permit asemenea nostalgii. Şi, sã fiu sincerã, nu ştiu dacã au fost mai frumoşi, cu toatã nenorocirea de acum. Frumuseţea nu e în ceea ce se întâmplã ori ţi se aratã, ci în ochii celui care priveşte. Iar ochii mei nu au îmbãtrânit şi nu şi-au pierdut bucuria, aşa că iubesc să trăiesc şi azi, mai ales că vă am pe voi.

Câţiva ani buna şi Anghel au trãit iarãşi frumos, deşi umbra dublului omor plutea deasupra lor. Ucigaşii nu au fost niciodatã prinşi, deşi toatã lumea cunoştea suspecţii. Din pãcate, aşa cum îi spusese un avocat, de la suspect la vinovat e cale de câteva articole de Cod penal, dar de multe probe şi de un judecãtor care sã aibã curaj sã facã dreptate. Totuşi, legionarul pe care Simion îl pãlmuise înainte sã fie ucis, avea sã îşi gaseascã sfârşitul în acelaşi fel, cu un încarcãtor de mitralierã descãrcat în piept dupã ce Hitler îi dãduse generalului Antonescu dreptul de a se descotorosi de ei.

Cea care se ocupa de afacerile familiei era buna, soţul doar o ajuta şi îşi urma pasiunea pentru istorie şi arheologie. Nu mai visa cariere în minister, ci se îndrãgostise de istoria Timişoarei şi a locurile dimprejur. Din primavarã pânã în septembrie corodona sãpãturi la câţiva kilometri de oraş: era fascinat de un oraş antic care ocupase cu vreo cinci milenii în urmã câmpia vãluritã de la Corneşti şi se visa un Schliemann al Europei Centrale care va descoperi una dintre cetãţile care rivalizau în zorii umanitãţii cu Urul şi Ninivele.

Odatã ce începeau ploile şi frigul fãcea imposibile sãpãturile, se întorcea la cea de-a doua sa pasiune: Cetatea Timişoarei. Studiase arhivele vechi şi realizase o schiţã a oraşului din vremea otomanã pe care o invidiau toţi istoricii locului. Şi, bineînţeles, continua sã gestioneze şcolile din judeţ.

Când lumea încã mai era cuminte, s-a nãscut şi mama. Fusese o iarnã rece cum nu se mai vãzuse, gheaţa acoperea încã râul şi în acele prime zile din martie când primul ei strigãt pusese capăt lungului chin al bunicii. „Are ochii Beatricei!” au fost primele cuvinte pe care gãlãgiosul pui de om le-a auzit.

Numai cã în vreme ce ei se obişnuiserã cu traiul tihnit din Timişoara, bucurându-se de fetiţa ce râdea chiar şi în somn, lumea dãdea în clocot. Tancurile cãlcau în picioare câmpiile Europei, iar avioanele prãvãleau milioane de bombe peste oraşele întregii lumi. În apartamentele palatului de pe malul Begãi au intrat ofiţeri germani. Deşi erau manieraţi, plãteau corect chiria şi îşi împãrţeau ciocolata cu mama, buna nu îi avea deloc la inimã.

Dar nu putea sã îşi imagineze din ce aluat erau fãcuţi ruşii. Odatã cu venirea lor au început sã îşi piardã strãlucirea şi cele douã palate ale familiei din Iosefin.

Bunicul şi-a pierdut slujba. În locul lui a fost pus un profesor de sport care nu folosea mai mult de 200 de cuvinte, dar ştia literele alfabetului chirilic şi putea spune „Bunã dimineaţa!” în rusã. Iar când, într-o searã ploioasã de toamnã, patru bãrbaţi îmbrãcaţi în trenciuri închise la culoare au trântit pumni în uşã, bunica a ştiut cã lumea se schimbase pentru totdeauna.

Niciodatã nu îşi imaginase cã s-ar fi putut muta din apartamentul ei de la etajul întâi, mare şi luminos, cu acel balcon decorat cu motive florale din fier forjat. Un tânãr care molfãia o ţigară în colţul gurii i-a înştiinţat cã sunt „duşmani ai poporului” şi cã, dacã ar fi dupã el, ar fi înfundat puşcãria.

S-au trezit peste noapte mutaţi într-o magherniţã de pe Telegrafului. Soarele intra prin douã ferestre mici care se gãseau la înãlţimea frunţii ei. Pereţii nu mai fuseserã zugrãviţi de o grãmadã de ani, iar mucegaiul înflorea pe pereţi. Podeaua era rece şi suspina la fiecare pas.

Atunci a fost prima datã când buna a plâns pentru ce ajunsese: o femeie care, în afarã de soţ şi fatã, pierduse totul, casã, poziţie, avere. Nici mãcar hainele nu îi mai permiseserã sã le ia, în afarã de câteva capoade, o hainã groasã şi câteva rochii vechi.

Bunicul şi-a cãlcat pe mândrie şi, auzind cã un fost elev de-al sãu gestiona casele rechiziţionate de la bogaţii oraşului, i-a bãtut la uşã.

Îl cunoscuse pe şantierul de la Corneşti: era un adolescent de cincisprezece ani, sãrac şi slab, care venea îmbrãcat cu haine cârpite şi încãlţat cu pantofii scâlciaţi ai unui frate mai mare, dar era foarte isteţ şi cãuta sã înveţe cât mai multe din vorbele şi gesturile bunicului şi ale arheologilor care erau cu el. Surprins de seriozitatea şi inteligenţa sa, l-a luat de vreo douã ori cu el la Timişoara, i-a cumpãrat un rând de haine cu care sã se poatã plimba duminica la bulevard şi la un sfârşit de sãptãmânã a mâncat cu ei la masã.

Nu fusese singurul copil sãrman pe care îl aducea în Timişoara şi la masa familiei. Poate o fãcea din generozitate, poate era doar imboldul dascãlului ce dorea sã îşi motiveze elevii arãtându-le o altã lume în care vor putea ajunge şi ei studiind. Doar cã sãrãcia lumii de atunci frângea speranţele prea multora. La fel se întâmplase şi cu adolescentul acela: dupã ce îl adusese la Timişoara la liceu, i-a murit tatãl şi a trebuit sã se apuce sã munceascã pentru a-şi întreţine cei trei fraţi mai mici. Pe urmã a venit rãzboiul şi l-au luat pe front.

Când a intrat bunicul în micul şi luminosul lui birou, l-a recunoscut imediat. De pe unul din pereţi se uita la ei cu un zâmbet machiavelic bãtrânul Stalin.

„Domnule profesor, o cafã, un sifon?” s-a arãtat el curtenitor, deşi din stângãcia lui se vedea cã prezenţa bunicului îl punea oarecum în încurcãturã.

 Au bãut fiecare câte o apã îmbogãţitã cu dioxid de carbon şi au schimbat banalitãţi. Se uitau unul la altul şi parcã nu le venea sã creadã cã erau amândoi îmbrãcaţi la fel, nu îl mai deosebea nimic pe dascãlul eminent de tânãrul acela cu un început de burtã pe care partidul îl pusese staroste peste locuinţele confiscate de la „burgheji”.

„Vã pot ajuta cu ceva?” l-a întrebat bãiatul probabil sãtul de formalisme.

„Nu ştiu ce sã zic… Poate cã da… e vorba de casa noastrã. Casa aceea de pe malul Begãi, cred cã o mai ştiţi… ne-au luat-o şi acum suntem într-o magherniţã. Mi-e teamã sã nu se îmbolnãveascã acolo cea micã.”

Fostul sãu protejat îl privea parcã de departe. Îi despãrţea distanţa imensã dintre lumea profesorului şi cea a tânãrului funcţionar… douã lumi care trebuiau sã trãiascã pe aceeaşi planetã deşi nu aveau nimic în comun.

În spatele sãu era un dulap cu multe rafturi în care erau dosarele caselor expropriate. Cãutã adresa casei familiei noastre pe care si-o amintea foarte bine şi rãsfoi dosarul ei.

„Se pare cã mai avem un apartament liber. Veniţi mâine la aceeaşi orã, pânã atunci o sã vã fac contractul. Nu e bine sã vã lase fãrã nimic. Nu era corect nici sã aibã unii atâtea cã nu mai ştiau de ele, dar nici sã arunci oamenii într-o hrubã nu-i cum trebuie.”

Noua lume nu îi pria bunicului. La un moment dat îl chemaserã la miliţie şi îl ţinuserã acolo pânã a doua zi dupã-masã: nu l-au bãtut, nici nu l-au torturat fizic. Voiau sã ştie dacã avea cunoştinţã cum trecuse la sârbi unui din prietenii sãi. Dar, când a venit a doua zi acasã, era îmbãtrânit cu zece ani.

A murit dupã iarna urmãtoare fãrã sã mai vadã Corneştiul: în schimb, se plimba pe strãzile vechilor cartiere şi scrisese o carte despre oraşul sãu pe care nu o publicã vreodatã.

• Hai, spune-mi care-i taina ce te-a purtat la mine aşa de repede de la ultima ta venire pe aici. Cã nu treci tu dupã trei zile decât dacã-i ceva foarte important.

Buna avea un fler nemaipomenit când era vorba de a citi dincolo de vorbe. Sum spuneam aveam douã motive pentru care venisem la ea. Nu trebuia împãrtãşit decât unul dintre ele. Mã rog, nu puteam sã îi cer ajutorul decât pentru cel mai puţin important pentru mine.

Am luat o gurã de vin pentru a câştiga timp şi a nu lãsa bãtãile rapide ale inimii sã se simtã în vorbã:

• Ţi-am zis cã lucrez cu un cãruţaş la dus lemne, am început eu blazat.
• Da, da, e bine sã cunoşti viaţa, comentã ea zâmbind.
• Saşa, cãruţaşul meu, e un bãiat muncitor, dar sãrac rupt. Trebuie sã îşi facã şi el un rost. Vrea sã îşi gãseascã o fatã sã se însoare, sã plece în Iugoslavia. Are planuri mari, dar nu are bani. Şi a prins el nu ştiu cum de veste cã o comoarã nemaipomenitã este ascunsã în Timişoara, în zona veche.

Buna mã privi lung. Intuiţia ei cred că îi şoptea cã mã aflam acolo pentru o altã tainã şi acum era surprinsã de ceea ce îi spusesem, poate şi un pic dezamãgitã:

• Nu înţeleg cum se aude prin oraş cã e o comoarã? Deja ştiu mulţi de asta şi, probabil, o cautã, dar ea înca nu a fost gãsitã? Pãi cine a aflat de ea s-a pus sã rãspândeascã zvonul în loc sã îşi ţinã gura şi sã vadã cât mai repede unde e?

Pãrea logic ceea ce spunea ea, numai cã, atunci când e vorba de comori, nu se prea aplicã regulile ştiinţei ori silogismele lui Aristotel de care numai ce învãţasem şi eu la şcoalã.

• N-am stat sã mã gândesc prea mult. Saşa m-a ajutat mult, e prietenul meu şi am zis sã îi întorc şi eu faptele bune. Iar dacã el nu are de unde sã afle mai multe, mã gândeam cã printre însemnãrile nepublicate ale bunicului sunt şi unele informaţii care ne-ar ajuta sã o gãsim înaintea celorlalţi.

Bunica sorbi şi ea din Pinotul Noir rãcoros din pahar şi ochii-i se rostogolirã undeva în trecut. Cu siguranţã nu mai vedea soarele asfinţitului care se lãsa înghiţit de Bega care curgea domol, ci întâmplãri de demult.

• Adevãrat cã, dupã ce îl eliberaserã nenorociţii ãia de la Miliţie, când se întorcea din plimbãrile sale de dupã-amiazã începuse sã vorbeascã despre o comoarã fabuloasã ce s-ar gãsi prin curţile unui vechi palat. Nu ştiu dacã era vorba de Iosefin, Fabric sau Elisabetin. Devenise destul de incoerent, putea sta pierdut ore în şir cu o carte deschisã în faţã, scriind câte ceva pe o foaie de hârtie şi murmurând vorbe fãrã înţeles.

De data asta, eram eu cel surprins. Nu mã aşteptam ca vorbele lui Saşa sã ascundã prea mult adevãr. Dar zisesem sã o întreb, totuşi, vorba lui – Niciodatã nu ştii de unde sare iepurele! Şi iatã cã iepurele fusese chiar în faţa mea, dar nu întrebasem pânã atunci de el:

• Extraordinar! Deci comoara existã şi vom deveni bogaţi! am exclamat încântat.

Buna era şi mai surprinsã decât mine auzindu-mã. Nostalgia i se risipise deîndatã şi redeveni lucidã:

• Bogaţi am fost şi iatã-ne unde suntem acum. Ce crezi cã vei face dacã vei gãsi comoara? Puşcãrie, poate, dacã nu o predai imediat autoritãţilor. Comorile nu împlinesc speranţe sau vise. Mai degrabã deschid calea coşmarurilor. Aurul picat pleaşcã pe cap aduce nenorocire. Mai ales în partea asta de lume în care sã fii sãrac cu duhul şi fãrã cãpãtâi pare o virtute…

Îmi tãiase elanul, dar nu aveam sã mã dau bãtut. Cãutãtorii de comori sunt bãrbaţi adevãraţi, vãzusem eu în nişte filme cum le cãdeau doamnele la picioare. Poate cã, în parte, avea dreptate buna: aurul aduce nenorociri, dar cãutarea lui este încântãtoare şi, pânã la urmã, nu citisem eu în mai multe cãrţi cã mai mult decât destinaţia conteazã drumul?…

• O fi aşa, am parat dezamãgirea. Dar sunt sigur cã pe Saşa îl va ajuta. Oricum, e un amãrât, a trebuit sã se lase de box, trãieşte de pe o zi pe alta, dacã nu fac ceva sã îşi schimbe viaţa probabil va cãdea în patima bãuturii şi va înfunda puşcãria fiindcã nu îşi va mai putea potoli pornirile violente. Un om fãrã speranţã e în stare de multe, mai ales când bea.

M-am simţit încântat de discursul meu şi am vãzut cum buna zâmbea.

• Dacã promiţi cã mai vii şi poimâine pe aici, mã pun sã caut prin însemnãrile lui bunicã-tu!

Am plecat dupã jumãtate de orã, încântat, dupã ce am mai ascultat câteva întâmplãri miraculoase din tinereţea bunicilor.

Eu nu aveam intuiţia bunei, dar cred cã s-a întins pe balcon sã mã urmãreascã cu privirea, curioasã dacã apucasem drumul drept spre casã ori mã abãtusem puţin…