(fragment)

Ninsese abundent. Poiana se împreunase cu drumul, care nici el nu se mai vedea. Ilie Chițu, mirându-se când se adunase atâta omăt, a coborât treptele să se convingă cât de mare este stratul de zăpadă. Să-l măsoare, luase de lângă ușă bastonul pe care domnul învățător refuzase cu ostentație să-l atingă. Îl primise de la Tudora, femeia care, în noaptea balului organizat de Pleașcă îl omorâse pe Mânzu, cum era știut în Dobroteasa,cel mai tânăr și de nesupus dintre soldații ruși. Îl găsiseră, după câteva ore de căutare, în casa ei, în patul răvășit. Pleașcă îl dusese la ea, cu două luni în urmă,plecaseră de la fierăria lui Stancu, când Mânzu, înmuiat de vin, îi strigase, plimbându-și haotic mâna pe pistol, că vrea să ajungă la o femeie.

         Prima oară Tudora fusese siluită de trei ofițeri. O găsiseră tot la sugestia lui Pleașcă.  Numai el știa de ce ori de câte ori ea trecea pe drum povestea cu vervă întâmplarea, însă mereu altfel. Într-o noapte, când grupul de ofițeri  o căutaseră iar, acasă era și bărbatu-său; ajuns în Muscel, fusese învoit pentru câteva ore de  căpitanul pe care-l ajuta să transporte o corespondență de război. Când i-a văzut în curte, veseli, încinși de băutură,  l-a îndemnat pe Petre să se ascundă în locul dintre sobă și zid și a ieșit să-i întâmpine, încercând să-i oprească. Unul dintre ei a intrat în casă cu Tudora în  brațe, a aruncat-o pornit în pat și s-a întins peste ea; i-a prins mâinile și a apăsat-o cu trupul său masiv până  ea a obosit. Când s-a apropiat de pat cel de-al doilea, Petre i-a împușcat. Să se salveze, rusul rămas în tocul ușii l-a secerat cu o rafală.

         Ilie Chițu nu dormise toată noaptea, îl pregătise pe domnul învățător, așa cum îi ceruse, ca într-o repetiție, în câteva rânduri. În însemnările lăsate pe masă, pe care îi ceruse să le citească, domnul învățător avea câteva dorințe. Prima,  deși a citit-o în câteva rânduri, nu știa cum s-o interpreteze. Cerea să nu-l înmormânteze părintele Iftodie, fără să se justifice, și solicita să fie adus, din Sâmburești, preotul Cristi Badea. Nedumerit,cu cât se gândea mai mult,  i se părea că-i aude din toate părțile vocea aspră, certându-l cu uitătura de ce se miră și ce este atât greu de înțeles. Din senin, tabloul cu Bucur cel bătrân și părinții săi, atunci foarte tineri, a picat neatins  din cui. Sticla ce acoperea fotografia s-a spart, un ciob, cel mai mare, sărind în coșciug, oprindu-se pe pieptul domnului învățător. Felcerul Enescu, adus să constate decesul, fără să știe pe unde calcă,uitând de geantă,  a ieșit din casă lovindu-se de tocul ușii care dădea în holul larg.

         Domnul învățător lăsase două dorințe, urmând ca  Ilie Chițu să le ducă la îndeplinire. În desăvârșit secret și tot atâta discreție. Unde găsise că este necesar, dăduse amănunte, stabilind ordinea în care fiecare dintre ele, obligatoriu, să-și împlinească rostul. Ce îl stârnea din ce în ce mai mult erau dreptunghiurile ivite din liniile dese care, acum, spre final, acopereau nu un cuvânt sau două, ci câte-o propoziție întreagă. Neputând afla ce adevăr se ascunde  sub fiecare dreptunghi, parcă se juca cu nervii lui.Voia să nu fie așezat lângă defuncta soție, de la a cărei plecare trecuseră  douăzeci de ani, ceea ce i-ar fi îngăduit să se așeze lângă ea. Dorea să își doarmă somnul de veci în același loc, sau măcar în apropiere, de Iustina, mama Tudorei. Fără să se explice de ce. Dar știind câte discuții o să stârnească acest fapt, îi lăsase lui Ilie Chițu scris, unele cuvinte erau evidențiate cu litere mari,  cum să-l scoată, nu dintr-o dată, din gura lumii. Știind ce impact vor avea toate acestea asupra lui, îl îndruma când să se așeze pe scaun și să citească, când să rostească  rar și cu voce tare cuvintele subliniate,  că așa le prinde înțelesul și le ține mai ușor minte.

         Pentru cele ce țineau de ultimul drum al domnului învățător, Ilie Chițu primise ajutor de la primarul Petru Ivănuș. El îl însărcinase pe Gamotea, om de serviciu la sfat, membru de bază la paza obștească și, de pe vremea părintelui Ristea, clopotar, să-i stea aproape, în orice împrejurare. Primarul Ivănuș îi mai poruncise să se ocupe de locul de veci, acolo unde-i spune Ilie Chițu. Îi crescuseră ochii-n cap când îi indicase locul, lângă Iustina, nu alături de răposata lui soție. Gamotea îl trimisese înainte pe Aurică Țăpescu care, să răzbească frigul și omătul, băuse din belșug. Când a ajuns și el, groapa era săpată în pământul înghețat bocnă, mai mult de  jumătate, dar nu la Iustina, ci unde se odihnea doamna Bucur. Au croit alta, după dorința domnului învățător. Ilie Chițu, având atâtea de făcut, drumurile înzăpezite fiind greu de străbătut, a simțit că scapă lucrurile din mână și se temea, i se mai întâmplase când era emoționat, să nu facă o criză.

         În ziua în care, cu toată rânduiala lăsată, a trecut definitiv marea spre dulcele neant, cum definea domnul Ștefan Bucur ultima clipă, s-a mai întâmplat ceva. Cortegiul cu greu a putut urca pe ulița Necilor, drumul deszăpezit era repede acoperit de ninsoarea abundentă, sania trasă de două perechi de boi se ducea dintr-o parte-n alta, și-n mișcarea de necontrolat capacul coșciugului a picat, rostogolindu-se, culcând la pământ câteva femei. Domnul învățător a fost purtat, Ilie Chițu hotărâse, anunțând din fruntea carului, pe umeri. Aurică Țăpescu mergea înainte, făcând primii pași prin omăt, un fel de cărare, ceilalți urmându-l. Iar a greșit, a îndrumat cortegiul la prima groapă, nu la Iustina. Părintele Cristi Badea a salvat situația, după ce a cântat ceva s-a urcat pe un mormânt să fie văzut și, cât l-a ținut glasul, a anunțat:

         -Tocmai îi dădu un semn răposatei sale că sosește. Acum mergem la locul rânduit pentru dânsul. Într-un fel sau altul, mai toți din Dobroteasa, de față cu atâta puținătate, îi rămânem îndatorați. Să ne rugăm să-i stea îngerii aproape. Nu vom uita firea sa frământată, des intolerantă. Pentru tot ceea ce a făcut domnul învățător sădind slova, adunând laolaltă atâtea elemente doveditoare a statorniciei noastre pe această vatră și cazna sa de a ne arăta cum se răzvrătește istoria, i se cuvine, pururi, prețuire.  Însă și de această dată, în ce-l privește, este târziu! Din locul în care ne aflăm, unde domnul învățător rămâne pentru vecie, să nu judecăm după propria măsură. Să lăsăm loc iertării și iubirii, cu bucuria că vom culege roadele milosteniei tocmai într-o zi ca aceasta,irepetabilă. Amin!