Vasile Mărășescu, zis Buri, este din Bunea Mare. El parcă nu are nimic comun cu lumea târgului. Cu două ghiuluri mari, din aur, pe degete, cu un porthart agățat de umăr, străbate târgul cu pas rar și sigur. ”În zona Făgetului nu are cine să mă doboare, mărturisește. Mie dacă mi-a plăcut un mânz de la dumneata, ți-am dat pe el cât ai vrut. Îl îngrijesc și apoi îl vând. L-am hrănit două luni de zile și l-am dat cu șase milioane, după ce l-am cumpărat cu un milion, deși nu merita nici două sute de mii. De ce l-am luat? Am văzut ce sămânță e…”. ”Câți cai ai vândut la viața dumitale?”. ”Nu mă întreba d-alea, n-ai dumneata fire de păr în cap…”. Acasă, la Bunea Mare, ține o gospodărie pe cinste. Caii au fost, sunt și rămân pasiunea lui. Nu-i pune la muncă. Pentru asta și-a cumpărat tractor și toate celelalte utilaje. ”Ce duci în porthart?” și întrebarea îl unge la inimă. Desface imediat capsa de la dreptunghiul din piele și arată. E stup de bani. Caii lui, aduși la vânzare, sunt fala târgului. Pentru asta Buri e recunoscut. Și mândru.

Nu departe, Iosif Vasiescu din Românești vinde var. Este singurul producător de var din județ, și, poate, din zonă. ”Deocamdată așa cred” – spune. Procesul e complicat, cere muncă multă, cheltuială. Arderea, de exemplu, durează 50-60 de ore. Alte 12 ore așteaptă să se răcească varul. Trei tone scoate la o ardere. ”Zece mii de lei pentru o tonă plătesc numai dacă o văd în stâncă”, zice. În fine, el vinde cu 1200 lei kilogramul. ”Negociabil, de la 1500 de lei în jos”. Una peste alta, socotelile ies mulțumitor. Nu și lui Pavel Erdei, venit cale de 26 de kilometri, de la Belinț, cu grâu și porumb, de care geme târgul. L-a prins foamea și mănâncă, din picioare, ce și-a adus de acasă, în grabă, așezat lângă saci, cu ochii pe trecători, posibilii clienți. Dar nu-s. ”Anul trecut am vândut cu 1200 de lei kilogramul, acum nici cu 1000 de lei nu merge…”. A înghețat rău moșul, e pe punctul să-și lege sacii, să înhame calul și să facă, nemulțumit, cale întoarsă. Vinerea viitoare va reveni, desigur, trebuie să-și vândă produsele, altfel nu are de unde să ia un ban. Pavel Erdei, ca mai toți țăranii din târg, se bucură rar și suferă des, pe cont propriu…

O femeie umblă ca o vijelie prin târg. Are o plasă în mână, goală, în care intră cel mult trei pâini, dar ea se oprește des și întreabă cu lux de amănunte. Până să primească răspunsul, deja a făcut un pas, întreabă pe altcineva… ”De ce au coada scurtă purceii?”, vrea să știe imediat. Întrebarea e cu reproș. Pentru că nu i se explică de ce au purceii coada scurtă, și cum ea e grăbită foarte, din mers, dă răspunsul, cu ușoară ranchiună: ”Ăștia sunt de la Comtim…”. Femeia este un semn că n-au dispărut suciții nici de prin târguri…

Târgul e pe sfârșite, începe să se rărească lumea din poiană. Căruțele ies pe poartă la fel de încărcate, destui nu au vândut nimic. Gerul însă, i-a atins rău pe oameni. După atâta stat pe loc, când calcă fac pașii mai greu, de amorțeală. Din tot târgul, doar pe un puști îl văd vesel. Lăsați-l pe Buri, cu el este altceva. Copilul era bucuros că a primit, după atâta așteptare și frig, o alviță. Înainte de a o duce spre gură, pe furiș, a privit-o puțin. A primit alvița, semn că taică-său vânduse ceva. Nu-i înțelegi bucuria lui Iacob Oniga din Bunea, un băiat de nouă ani, numai dacă ați stat, în copilărie, la târg, ore în șir în așteptare, să vândă tata ceva, și-apoi să vă dea o alviță, o turtă dulce sau să vă cumpere banalul fluier din tablă, în care ați suflat până ați despicat văzduhul… până ați ajuns acasă când, alți doi, trei, patru, cinci sau șase frați vi l-au smuls din mână să vadă și ei cum fluieră fluierul, adus din târgul dezamăgiților… După două decenii și jumătatea  am revenit în poiana unde se ținea târgul. Nu mai păstra nicio urmă!