— Mare scofală! spune Marioara ca pentru sine, uitându-se pe geamul murdar. Pentru asta sunteţi buni, voi oamenii, pentru războaie… mai ales! Ce vitejie mai e şi aia când tragi în femei şi-n copii?!

— N-o lua-n seamă, moşule, că e geloasă. Mereu şi-a dorit să aibă şi ea un bărbat ca lumea, se aude un glas dogit, de fumător, de undeva, din celălalt capăt al vagonului aproape gol.

— Pentru dumneata n-o fi mare lucru, cocoană, se înfierbântă bătrânul, atent, văzând că nu luptă singur pe un front dur, cu inamic aproape necunoscut, dar mie mi-au degerat deştele pe armă… Uită-te colea, vezi ce mâini am? îi arată el femeii două labe uriaşe, contorsionate ca rădăcinile unui pom stră-vechi. Mi-au îngheţat pe zebeu şi mi s-au strâmbat. Ce crezi, mai poate cineva să-mi plătească pagube-le? Nimeni, niciodată! S-o ştii de la mine. De iertat i-am iertat, că e de la Dumnezeu gându ăsta bun, dar n-o să uit până o să tragă pământ pe mine! Că eram copil de văduvă, şi nu trebuia să mă ia pe front în locu unuia, nu-i spui numele că e mort demult… dintr-un sat vecin. Bine măcar că regimu ăsta nou ne-a dat permisu… reflectă el după o pauză în care îşi trecuse mâna peste pleoapele umflate, ascunse sub o perdea de sprâncene groase, lăsate streaşină peste pungile albicioase, sub care se mişcau două păsări aproape oarbe, speriate… Nu-i spun numele frăţânelui ăluia, dar mă rog să moară ca un câine, fără lumânare şi neîmpărtăşit. Măcar eu o am pe babă, am un băiat, la care mă duc acum, dar al lui nu mai dă pe-acasă şi nu-i mai dă nimeni de urmă. S-o fi prăpădit… E noroc cu statu ăsta că putem să punem ceva bani deoparte, ca să aibă, — care-o rămâne mai la urmă —, să-l îngroape pe ailant. Baba a adunat darurile şi pentru drumu ăsta din urmă: nimic nu lipseşte din ce e la modă acu. Poate doar tronurile… şi ce cheltuială o mai fi… că vine tot satu. Nu, astea nu le-am cumpărat… A luat muierea mea şi peşchire şi basmale. Că m-am mai şi râs când a venit la mine cu un bon de la magazin şi mi l-a dat: „Pune-l, omule, la actele tele”. „Pentru ce?” „Când ne dă ăia ajutor de înmormântare, ne dicontează şi banii pe prosoape şi pe basmale…” Muiere proastă! În primul rând că ăia dau o sumă fixă şi… să ţii un bon până moare unu din noi… ce valoare o mai avea?!

Mustăceşte. Dinţii dezveliţi au o strălucire nenaturală. Sunt albi, dar par destul de fragili. Nu poţi să muşti cu ei ca şi cum ar fi ai tăi dintotdeauna, de la mama natură.

— Cu toate că mi-ar plăcea lemnu de brad, — continuă el — cu mirosu lui aşa cum l-a lăsat Dum-nezeu. Le-om da de furcă ălora de s-or îndura să ne petreacă „la lilieci”. Măcar cu atât şi tot i-om pune în încurcătură, să aleagă ceva mai ca lumea, ca să-i laude oamenii din sat că nu s-au zgârcit la bani, ca să-i facă răposatului o înmormântare pe cinste. Da cel mai bine ar fi din lemn albu, cum l-a lăsat Al de Sus. Că, doamnă, viaţa omului, aşa cum ne-a dat-o Domnu, se asamănă cu a olarului şi cu a tâmplarului: din pământ şi din lemn zămisleşte figurile, le dă din suflarea lui, iar soarele şi focul le dă căldura. Cât trece anu vieţii, cu ale patru anotimpuri, durează şi vremea omului. Atât e de folos, sau doar de espoziţie, că apoi se face ţărână…

„Mare pacoste unul ca ăsta!” pare să spună mimica feţei vecinei mele. Îmi face, destul de vizibil, semn cu piciorul. Moşul ori nu observă, sau nu-i pasă, căci îşi vede de interogatoriu:

— Da mata unde mergi, taică? mă ia de astă dată pe mine în primire.

— La Timişoara…

— Ei, atunci e bine, am cu cine tăinui, că drumul e al închinatului de lung… Face, voit, abstracţie de tovarăşa noastră de călătorie, ca să-i arate că pentru el nu mai prezintă nici o importanţă cineva pe care el nu dă doi bani.

La o zdruncinătură, ocroteşte speriat damigenele pântecoase. La alt salt al trenului, ce parcă merge pe arătură, se sperie: un firicel de vin negru-cerneală se prelinge pe linoleumul din compartiment. Găina cârâie speriată.

— Să vezi mata ce amendă primeşti, că duci păsări vii în tren, îl avertizează femeia. Fiţi-ar găina a închinatului! Mai pute şi-a găinaţ că nu-i destulă mizeria oamenilor… Crezi că e ca pe vremea când mergeai cu marfaru?! Numai porci nu duceau… oameni înapoiaţi…

 — Cum mi-o fi norocu! De m-o întreba ceferistu ce-i cu găina, o să-i spun ce mă învăţă baba mea; că i se frăgezeşte carnea dacă trece şi prin alte sperieturi, înainte de cuţit.

În restul timpului, tare. Absorbit de privelişte se lasă furat de fuga câmpiei ce se lasă învăluită în perdeaua de ploaie monotonă care deopotrivă mângâie ferestrele vagonului şi se prelinge la înche-ietura metalului cu sticla. Din vale, cum trenul încetineşte cine ştie din ce pricini, se văd trunchiuri mişcătoare, fumegânde parcă, de oameni grăbiţi să pună la adăpost ce mai e uscat.

Într-o vreme, moşul chiar aţipeşte. Şi poate visează ceva urât, căci se trezeşte brusc când băieţelul, din neatenţie, se împiedică de piciorul lui.

— Mă, tu n-ai stare? Vrei să te-altoiesc? Mă lovişi peste picioru bolnav, şi mă doare de mă seacă la inimă… Vezi, vezi, că nu ştiu multe! Doamne, ce măi adurmii…. Şi eu cum închid oichii cum visez. Acu se făcea că eram în tren spre Tatra şi într-un popas sublocotenentul Iftode, unul de pe lângă Râmnicu Vâlcea; îmi comanda aport ca şi cum aş fi fost cânele lui de vânătoare. Mergeam până-ntr-un loc, ofiţerul arunca o bucată de pâne albă, şi când să pun mâna pe ea, lipia se preschimba, ca printr-o minune, în vol de mătasă şi zbura mai departe… şi mai departe… tot mai departe. În sfârşit, puneam mâna  pe petecul străveziu, o plăntică lungă-lungă, şi-mi ştergeam oichii…

Intră trenul într-un tunel lung, înfricoşător, ca o galerie de mină, cu miros de cârpe ude, cu care se ştergea pe vremuri fochistul locomotivei cu abur. Moşul cuprinde cu o mână damigenele şi în cealaltă ia sacoşa cu găina vie, gata să le apere de nişte hoţi ce-i cotropiseră mintea, din poveştile celor ce făureau asemenea istorisiri, sau chiar păţiseră câte o ispravă de felul acesta. Femeia se supără rău de tot. Un afront ca acesta nu mai primise de când circula ea cu trenul.

— Hăi dracu! Ţi-o fi frică de noi?! Doamne, păi mata nu eşti întreg la cap! Crezi că două muieri n-au altă treabă decât să fure beutură de la un amărât de moş?! Hai, mai zic, dacă ar fi vro oprire şi ar urca cineva, dar pe noi ne ştii, ce nevoia?

Moşul se fâstâceşte, apoi ripostează:

— Hai sictir! De unde ştii tu că sunt un amărât? spune arţăgos. Dac-ai vedea ce băiat am… Nu judeca omu fără să ştii cine e… Eu am dus-o greu, dar măcar am avut un folos… L-am făcut pe Petrică al meu om… Că nu-i trece altu în faţă…

     Vorbele astea le mai auzisem. Erau ale lui Niki Iorgaki. Venise să-şi salveze fiul, pe Matei, când, la un control de igienă, în anul venirii lor din Bărăgan, sanitarul ne găsise pe câţiva cu păduchi. Intrând în clasa noastră, prima dată, cadrului medical îi căzuse privirea pe Matei, care era mai răsărit dintre noi cu un cap.

— Tu ăla bălan, ieşi primul, să dai exemplu…

— Eu n-am păduchi!, se împotrivise băiatul.

— Trebuie să verificăm… şi dacă n-ai, n-ai…

— Nu ies!

— Păi e după tine?! Te scot de urechi! Şi-ţi mai dau şi-un picior în…

 Se rugase de Matei şi tovarăşa Maria Puţureanu:

— Hai, Matei dragă, eşti preşedinte de detaşament, nu fi indisciplinat… Plângând, băiatul cedase şi ieşise în faţa clasei, acceptând să i se umble prin claia de păr bălai ca spicul grâului. Atunci parcă l-am văzut pentru prima oară şi mi-a fost milă de el. Ca o paranteză, se îndoise de la mijloc şi i se muiaseră genunchii, gata să se prăbuşească. Se aplecase în faţă şi se proptise de colţul catedrei. Poziţia aceea îi dădea un aer de mare umilinţă, însă privirea tăioasă şi plină de ură, piezişă, pe sub sprâncene, îl săgetase pe sanitarul satisfăcut de opera sa.

     — Mă fac eu mare! scăpase el printre dinţi.

           — Şi ce dacă! Nu mă sperii! Cine ştie pe unde-oi fi eu atunci… Are păduchi!, strigase triumfător sani-tarul. Trebuie să-l tundem! Băiatul se supusese supliciului cu maxilarele încleştate. Rămăsese în mijlocul clasei, cu umerii căzuţi, inert, ca şi cum ar fi murit, iar frizerul îl tundea cu maşina numărul zero. De jur-împrejur — claie de păr. Focul ştergea vesel pereţii adumbriţi de semiîntunericul de dimi-neaţă. Tata Nicolae, omul de serviciu de la şcoală, dăduse fuga şi-l anunţase pe domnul Niki şi acesta venise într-un suflet să-l salveze pe Matei de la umilinţa asta. Afară ningea, iar el, cu capul descoperit şi-n cămaşă, se repezise direct la agentul san-itar. În urma lui apăruse şi frate-său, Ian, în cadrul uşii, uriaş, ameninţător şi atât de palid, c-un baston cu măciulie de metal în mână, de ne speriaserăm ca la apariţia unei stafii. Mulţi îl ştiau pe patul de moarte şi dintr-o dată…

        — Nu-mi inhibaţi copilul, atâta vă rog, domnule sanitar. E destul  că  acasă  are  o mamă nebună… l-am auzit pe dom Niki. Nu-l traumatizaţi! Nu-l batjocoriţi pe nici unul din luzii ăştia. Nu vă luaţi după cum arătăm acum. Am dus-o greu, dar măcar sacrificiul nostru are un folos… Vreau să fac din copilul meu om…

Atunci sărise Ian:

          — Ce folos, frati-miu? Care folos? Tu numeşti câştig că ne-au luat comuniştii pământul, ne-au tri-mis în Bărăgan şi când ne-au dat drumul de la „însănătoşirea forţată a mentalităţii” băiatul tău e tratat ca un puşcăriaş şi e tuns forţat? Ăsta-i câştigul?

         — Dragul meu frate, nu dramatiza cum ţi-e obiceiul. Era nevoie de purificarea asta. Noi am păcătuit faţă de semenii noştri, ştii bine. Am păcătuit exploatându-i… Nu de asta mă plâng eu… Cu umilinţă mă adresez oamenilor să mă înţeleagă şi să înţeleagă faptul că a rata comunicarea cu aproapele tău e un mare păcat pentru care Dumnezeu pedepseşte. Şi are şi alte forme de constrângere decât cea prin care am trecut noi în Bărăgan. Vreau să-i spun veterinarului ăstuia — vorbea despre sanitarul în halat alb, ostentativ umilindu-l şi coborându-l din rangul de agent sanitar — că putea să-i dea pe copii cu petrol în cap şi să nu-i fi tuns în plină iarnă… Elevii ăştia, domnule veterinar, or să-ţi poarte pică toată viaţa lor… şi când or ajunge oameni în toată firea…

       Ieşise tulburat din clasa cu asistenţa amuţită. Ian şi Matei — după el. Rămăsese doar grămada de păr bălai în mijlocul sălii, între masa care ţinea loc de catedră şi prima bancă lungă, vopsită în maroniu şi scrijelită centimetru cu centimetru de    bricegele şcolarilor. Dar focul ardea vesel, muşcând cu voluptate din lemnele de salcâm uscat.

De ce-mi vin aceste imagini în minte? Nu-mi dau seama. Pur şi simplu e o fulgerare a memoriei mele prea încărcată. Aparent, Niki Iorgaki îşi punea cenuşă-n cap, căci niciodată el nu şi-a schimbat părerea despre oameni. I-a desconsiderat. Cu totală ne-simţire. Mai ales pe consătenii lui. Şi s-a dat ca trestia după vânt. Era neam prost… N-o spun acum căci sunt pornit pe el, am gândit-o dintotdeauna.

— Băiatu meu n-a mai prins greutăţile… N-a ştiut ce e războiu, nici cotele. Un pic din colectivizare, dar în vacanţe. Ca să mă trec în colectiv, cei din comisie mă speriau: „Nu te treci în colectiv, nu-ţi mai ţinem copilu la şcoală!” Şi ce şcoală, doamnă! Aici aş avea eu o răfuială cu Petrică al meu! Că n-am făcut nici un pui de politică… doar cinci ani de Bărăgan… Pentru pământu tatii… De m-a arătat lumea cu degetu mult timp. Da, aveam trecutu-n cârcă. Nu mai puteam scăpa de el ca de proteza asta din gură… ca de râpu cu care se umpleau picioarele vara, de ne ducea muma la gârlă, ne punea să le muiem şi apoi le săpuneam. Stam la soare şi înflorea murdăria întrată-n piele, ca floarea de troscot, pe urmă o luam la ras cu cărămida, ca pe albeaţă ochi, de da sângele.

            De Matei nu mai ştiam nimic. Dispăruse din memoria mea. Ar fi trebuit să fie undeva la-nde-mână, mai ales că mă războisem mult timp cu amintirea lui care, vreme îndelungată, ca un cancer, îmi acaparase toate gândurile. Cu el mă luptasem pentru premiile clasei ultime dar şi împotriva un pui de dragoste, mijită, tata zicea, prematur, între noi, care mai târziu…