Geografia literaturii, în sensul conceptului de „geografie literară”, consacrat de către criticul literar Cornel Ungureanu, cuprinde peisajul literar complex al unor zone spațio-temporale distincte, în care se condensează nuclee de creatori, grupați nu doar de contingentul existenței lor individuale, dar reuniți tutelar și de „spiritus loci” a cărui geneză este în creația unor mari personalități din acea zonă. Așa îmi apare mie orizontul spiritual bistrițean, unde viața literară pulsează prin creatori originali, reviste de cultură, festivaluri și simpozioane literare sub tutela marilor noștri clasici George Coșbuc și Liviu Rebreanu, dar și a unei spiritualități mai largi reprezentate de către primul patriarh ortodox al României, Miron Cristea, de către mitropolitul Nicolae Bălan, ori de către cardinalul greco-catolic Iuliu Hosu, precum și de către o pleiadă de scriitori contemporani valoroși, trăitori în țară sau în afara ei, intrați și ei în conștiința critică a literaturii române.

În acest peisaj literar a apărut în 2024, la Editura „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca, sub îngrijirea scriitorilor Ioan Pintea și Menuț Maximian, o inedită carte de poezie, volum omagial, cu titlul Cântec spre seară, autor fiind regretatul profesor, critic și istoric literar Andrei Moldovan. Lui Menuț Maximian îi aparține și un edificator Cuvânt înainte, din care am aflat povestea apariției acestui volum postum, dar și detalii despre autor, privind pasiunea lui pentru literatură, vocația pedagogică, contribuția sa la viața culturală a locului. Andrei Moldovan a publicat multe cărți de critică și istorie literară, care merită să fie citite și valorificate, dar mi-a atras atenția una de o sublimă originalitate a temei, „Romanele poeților”, apărută tot la Editura „Școala Ardeleană” în 2022, pe care îmi propun să o citesc neapărat. Ideea îmi pare temerară pentru că nu este ușor să descifrezi modul în care un scriitor de structură personală poetică, lirică, poate converti stări existențiale complexe în paginile unor romane, indiferent de factura lor. De aici și o altă perspectivă, textele de critică literară ale poeților, sau poeziile criticilor, un caz fiind însuși autorul comentat aici. Menuț Maximian amintește critici contemporani care au scris și scriu poezii: Gheorghe Grigurcu, Nicolae Prelipceanu, Ion Pop, Constantin Cubleșan și înaintași iluștri: G. Călinescu, ori , prozatorul prin excelență, Dumitru Radu Popescu.

Cartea de poezii a lui Andrei Moldovan cuprinde două grupaje, fiecare cu profilul său liric, dar unitare în întregul volumului. Primul se numește Exodul poeților și cuprinde douăzeci și una de poezii, între care prima dă titlul ciclului („exodul poeților”), iar alta are rezonanță în titlul întregului volum (”cântec spre seară”). Al doilea grupaj, Elegii în Grădina Sfintei Maria, cuprinde treizeci și două de poezii, împlinind un volum de creație autentică pe care îl citim nu doar „spre seară”, ci și în miezul zilei spirituale care cuprinde ființa sensibilă a fiecăruia dintre noi. Nu voi face o analiză tematică, stilistică și nicidecum comparativă a poemelor pe care le-am citit, mărturisesc, cu interes și mulțumire de cititor. Dar trebuie să remarc sensibila receptare a lumii, într-o formulă estetică rafinată, pe care un poet adevărat o poate exprima nu doar prin talentul său, ci și urmare a unei certe erudiții. Din poeziile acestui volum transpar ritmuri interioare, încărcate afectiv, în consonanță cu urmele sensibile ale unor lecturi fundamentale din literatura română și universală, asimilate în mod firesc, organic. Poetul este din oastea celor care în „partea vestejită a lumii”, prin cântecul său „întoarce râurile spre izvoare”, ca o mântuire, ca o salvare universală („exodul poeților”). Așa cum pe „strada J.J Rousseau”, „când respiri/ aerul se taie în porții” („strada J.J. Rousseau”), iar în alt orizont sinestezic un „ghitarist” a la Picasso, nu eliberează sunetul, ci îl primește „revărsat dinspre mare”, poetul fiind cel care este răfățatul far de veghe al vocii care vine prin aer și apă. Teme livrești ( „Viața ca o umbră care merge”- William Shakespeare) sunt sublimate prin intense trăiri poetice, acolo unde ”caii fluviului spulberau și loveau din copite țărâna” (…), acolo unde nici moartea nu e prezentă, pentru că nimeni n-o poate vesti, poate doar „să croncăniți precum corbii/ numai ei sunt cei care câștigă un măcel”. Fiorul biblic hypostaziat (în sensul de substanțializare) este exprimat pe corzi de înaltă vibrație lirică în „suflet geamăn”, „cântec rătăcit”, „cântecul apei”, „ o epistolă netrimisă din Tomis sau poate din altă parte” („ întoarcerea de sine către umbră/ pustii și prea adânci lumini stârnește”). Tot în primul grupaj poetic întâlnim delicate poeme ale iubirii: „iubirile-mi/ prin văile cele fără de capăt treceau/ și era către seară/ amurgeau toate/ în lumina leneșă ce a mai rămas/ până la ceasul visării” („ceasul visării”), sau „ din ochii-ți/ lumina se sfâșie-mprejur/ cum moartea/ pe corzile ghitarei” („versuri pentru sunetele ghitarei”, dedicată lui Federico Garcia Lorca). Poeziile lui Andrei Moldovan sublimează uneori fapte brute, crâmpeie de suflet, reminiscențe livrești ori din experiența personală în bijuterii poematice cum sunt: „inima lui Villon”, „Susana”, „povestea de viață și de moarte a sergentului Ion V. Munteanu în lagărul din pădurea Mocialnia”, „George-al Anei” ( cu reminiscențe rebreniene). A doua parte a volumului numită În Grădina Albă a Sfintei Maria nu are o dominantă religioasă, cum sugerează denumirea. Există o pulsație a sacralității și misterului ființei individuale în necuprinsul ființei divine, în matricea marii poezii configurată la noi de creația lui Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Nechifor Crainic, dar grădina este cea în care ne bucurăm ființa de fiecare zi. Sunt poezii delicate, scurte și dense, cu motive recognoscibile în lumea obișnuită (colind, icoană, psalm, elegie, orhidee, solstițiu, mere, zburătorul etc.) Tonul elegiac al acestor poezii exprimă o tensiune a conștiinței unui poet-seismograf al vremii sale, mângâieri de cuvinte dedicate înfloririlor minunate și rodirilor din grădina Sfintei Maria, cântec jeluit pentru plaiul mioritic etc., transfigurări lirice remarcabile. Voi cita ultima poezie a volumului pentru că îmi pare expresia unei conștiințe sensibile care se tulbură cum numai ființa poetului poate exprima ceea ce nu apare vizibil: „prin grădina albă a Sfintei Maria/ lunecă—ndoiala ispitând pustia// cum că peste vreme vremuri alungând/ fir de izmă creață răsări în gâmd// ca un șarpe pururi din neant iscat/ crește izma-n preajma blândului păcat// luna albă-și surpă iar călătoria/ în grădina albă a Sfintei Maria” („neant”). O remarcă: intuitiv, „izma creață” este speranța revigorării înmiresmate a cosmosului din perspectiva mitului nimfei Mente, care nu e sortită să rămână în lumea lui Hades, ci să însuflețească, fie și cu mireasma unei plante care, „răsări în gând/ ca un șarpe pururi din neant”.

În totul lui acest volum de poezii, restituite cu inima deschisă și cu simț estetic ales de către prietenii generoși ai scriitorului Andrei Moldovan, propune cititorului un poet care nu s-a manifestat în peisajul poetic contemporan nu pentru că nu ar fi avut chemare spre poezie, ci pentru că timpul poeziei sale a fost copleșit fie de îndatoriri extraliterare, fie de tentația criticii literare. Este sunetul „cântecului spre seară” al unui poet autentic, care are răsunet oricând în inima cititorului iubitor de poezie.