Despre Revoluția din decembrie 1989 s-a scris și se va mai scrie mult, fără nicio îndoială. Ion Jurca Rovina, în romanul Moștenitorii iadului sau Cartea bolnavă (Editura Eurostampa, Timișoara, 2024), nu detaliază pe ore sau zile desfășurarea Revoluției, ci pune accentul pe furtul acesteia ori, mai grav, pe chiar (in)existența acesteia.
Prin urmare, scopul Revoluției a fost deturnat pentru folosul personal al câtorva, iar libertatea atât de dorită nu este decât o himeră („Libertatea nu se învață, se dobândește”).
Realul se întrepătrude cu fantasticul și cu oniricul, nimic nefiind ceea ce pare. Cu excepția vinovăției celui care scrie. Întrucât prin scris se naște Cartea, iar autorul ei devine personaj, pentru ca în cele din urmă Cartea însăși să prindă viață și să devină, la rându-i, personaj („Da, sunt vinovat că te-am scris, Carte, ți-am inoculat o vinovăție care nu-mi aparține”).
De unde vine vina? Din teamă, din frica de a spune adevărul, oricare ar fi el („Frica! Aceeași frică pe care o ai în sânge. Ceea ce, într-un fel, fiindu-ți ție familiar, te ajută să te menții într-un paradoxal confort psihic”), deoarece pericolul de a fi pedepsit nu va dispărea niciodată, putând lua forma închisorii din paginile Cărții.
Cum poate fi, totuși, considerată această carte? Nici chiar cel care o scrie (Marcu) nu știe („Poftim, personajul! Eu sunt. Lasă-mă să închei, cum simt, cum gândesc, cum îmi imaginez, scenariul, piesa absurdă, drama, farsa”).
Pe acest fundal neclar, își fac apariția demonii. Atât cei din afară, cât și cei din interior. Un astfel de drac este Miki Dutză, alături de demonul creat de Marcu însuși, cei doi aflându-se într-un continuu dialog contradictoriu și câtuși de puțin colocvial („Ți se pare că scapi, precum ai plănuit trimițându-mi scrisoare, de dracul pe care ți l-ai zămislit tu singur”). Iar de aici până la crearea propriului iad nu mai e decât un pas („O să caut eu însumi o ieșire din propriul ei iad, pe care, căutându-mă, l-am zămislit”).
Un drac exterior este chiar Cenzura, cu regulile ei venind dintr-un trecut sumbru („Puntea dracului. Vă întrebați ce legătură are cu Cartea? Să cedezi diavolului – cenzor, să te faci frate cu el”), dar chiar și frica e un cenzor („Frica e tot o cenzură”).
Pe neașteptate, se naște întrebarea dacă nu cumva Cartea se scrie singură? Răspuns care rămâne la latitudinea cititorilor.
Cartea de față este una indirectă despre Revoluție, în prim-plan fiind trăirea, ceea ce înseamnă și iubire, și revoltă iar scrisul reprezintă o cale spre vindecare. Atât a individului, cât și a societății.
Suntem, așadar, în prezența unui roman a cărui lectură nu e deloc facilă, atât prin prisma numărului de pagini (400), cât și a densității ideilor transmise. Ion Jurca Rovina nu vine cu sentințe, ci cu îndemnul adresat cititorilor săi de a medita asupra propriei condiții, dar și asupra acestui eveniment care și-a pus indubitabil amprenta asupra tuturor, Revoluția din decembrie 1989.