Cristian Vicol este un autor deja bine cunoscut cititorilor de science-fiction și fantastic, nu doar prin volumele sale, dintre care amintesc Sfârșitul inocenței (Editura Tritonic, 2018), volum de proză scurtă; O scurtă istorie a Timișoarei până la 1716 (Editura Eurostampa, 2016, reeditat la Editura Brumar în 2023) și Anotimpul țânțarilor. Povestiri pulp-fiction (Editura Casa de Pariuri Literare, 2021), ci și prin desele sale intervenții în cadrul ședințelor de cenaclu online, precum și prin contribuțiile la volumele Underground 1, 2 și 3, excelente radiografii ale lumii timișorene.

Volumul de proză scurtă O mie nouă sute optzeci și opt își găsește cu greu o încadrare potrivită. Pe de o parte, este un volum de amintiri; pe de alta, un volum istoric. Autorul nu se limitează la a-și expune aventurile din copilărie și adolescență până în prezent, ci face și trimiteri la evenimente marcante dintr-o perioadă zbuciumată a istoriei românești. Avem revoluția, tranziția cu specificitățile locale, înmugurirea democrației, intrarea în NATO și în Uniunea Europeană. Copil sau adult, Cristi are capacitatea de a filtra ce se întâmplă în jurul său și de a extrage esența.

Povestirile sunt scrise la persoana întâi, ceea ce le dă un farmec aparte, mai ales atunci când tonul devine jovial sau autoironic. El este cel care linge jetoane, sparge involuntar tabla din clasă, asistă la decapitarea unei găini, se îndrăgostește, se bate, cântă, asistă neputincios la frământările societății sau, din contră, se revoltă. Cristi este autor și personaj într-o saga cu două personaje: el și restul lumii.

„După câteva meciuri [de tenis de masă], pierdute toate la scor, dezamăgirea unui viitor la fel de mediocru precum notele mele m-a copleșit, am văzut negru în fața ochilor și, de furie, am dat cu piciorul în tablă, adică tabla clasei, care s-a făcut țăndări. Pe jumătate.”

Furia adolescentină se împletește cu romantismul, completat de frământările cotidiene, de ierarhiile din spatele blocului și de relațiile complicate cu familia. Toate aceste căutări, povestite uneori cu detașarea adultului, alteori cu furie, de parcă demonii trecutului încă îl bântuie, se pot împărți în trei părți egale ca importanță. Tranziția, care poate fi văzută atât ca trecere dintr-o perioadă a vieții în alta, cât și ca perioadă istorică, cu urcușurile și coborâșurile sociale ce au definit copilăria autorului. Maturizarea, prezentată succint ca o prelungire a adolescenței, dacă nu fizic, atunci prin frământările și angoasele care încă îl încearcă. Și, în fine, căutarea, prezentă în multe dintre prozele sale, atât din acest volum, cât și din celelalte, ceea ce îmi întărește convingerea că autorul, Cristi Vicol, refuză din start răspunsurile facile, preferând, asemenea lui Odiseu, aventura cunoașterii în locul așezării într-un șablon social prestabilit.

Un spirit rebel și aventuros, obligat să coexiste cu o sensibilitate uneori sfâșietoare față de nedreptățile sociale și față de suferința inutilă a unor tineri care nu și-au mai găsit locul în această lume:

„Îmi amintesc că m-am întins pe jos, confuz, încercând să mă cuprind în brațe, dar palmele mi s-au transformat în clești portocalii. Soarele a apus și a răsărit de câteva ori, iar eu îl urmăream cum traversează cerul ca mai apoi să intre în pământul transparent, unde continua să fugă pe sub mine.”

Volumul cuprinde douăzeci și nouă de povestiri, majoritatea având 3–4 pagini. Însă lungimea lor nu e un impediment pentru Cristi, care reușește, încă de la primele propoziții, să ne imerseze într-o lume aparte. Trebuie spus că acest volum, deși abundă în întâmplări copilărești, nu se adresează unui public anume. Autorul unifică vocile personajelor sale, care, indiferent de vârstă sau statut social, vorbesc pe limba cititorului. Aproape ca într-o poezie, el îi oferă acestuia esența gândurilor, un rezumat al unor epoci trecute.

De la bunica refugiată din Basarabia de teama invaziei rusești, până la Cătălina, fata care și-a tăiat venele în cadă – și ea, la rândul ei, o fugară –, trecând prin drama lui Răzvan, purgatoriul Larisei și iadul lui Costin, Cristi nu scapă niciun moment important din cele petrecute în preajma lui. Și le amintește cu emoție, făcându-ne și pe noi părtași la dramele cotidiene ce trec nevăzute și neauzite în vuietul continuu al marii mașinării care strivește destine: viața.

„Dar pentru că era sărac și avea un ochi șui și șchiopăta și era crăcănat de la durerea strânsă în el atâția ani, și pentru că era talismanul tuturor celor din jurul lui, Costin a intrat la închisoare pe timpul altora.

Costin nu a avut noroc.”

Fiind un volum confesiv, multe dintre întâmplări sunt puternic personalizate, altele – deși trăite nemijlocit de autor – au tematici universale. Dragostea este una dintre ele, sentiment care ne oferă unele dintre cele mai frumoase povestiri din volum. În Lavinia, puștiul Cristi, încă prea mic și prea timid pentru a se putea afirma în jungla din spatele blocului, se îndrăgostește de o fată mai mare. Iubirea juvenilă este salvată atunci când adolescenta își lasă semnătura pe ghipsul autorului de mai târziu. În Vampirul Lestat, adică eu, Cristi se îndrăgostește din nou, de data aceasta de cineva mult mai apropiat ca vârstă și preocupări. Pentru ea scrie prima proză și primește primul sărut.

„Nu știu ce mai face fata brunetă cu ochi căprui, mijloc subțire și zâmbet blajin, pe unde mai e și cum i-a fost viața. Ne-am despărțit câțiva ani mai târziu, la mijlocul unui februarie palid, lipsiți amândoi de lumina și de căldura soarelui, dar într-un fel sau altul (și) ei îi datorez existența acestei cărți.”

O altă temă recurentă este revolta adolescentină în fața nedreptăților sociale: fata agresată de profesorul de sport, tânărul prea sărac pentru a fi considerat nevinovat, colega hărțuită de colegi – cei care ar fi trebuit să o apere – și, în final, profesoara pe care chiar autorul volumului o hărțuiește. O sfâșietoare recunoaștere a greșelilor, dar și un îndemn pentru noi toți de a ne reconsidera trecutul.

„Atunci când sărmana profesoară a deschis ușa, eu m-am urcat cu un picior pe banca din față și, victorios, am strigat: «There she blows!», apoi m-am prefăcut că arunc cu un harpon în ea.”

Felul în care Cristian Vicol reușește, printr-un scris direct, deseori visător, uneori ironic, dar mereu la obiect, să recompună ultimele decenii prin mici fragmente de realitate – ca niște piese de puzzle – ne face, pe noi, cititorii săi, să parcurgem același drum. De la înălțimea prezentului spre neclaritatea trecutului. De la mintea maturului la fragmentele distorsionate care compun amintirile copilăriei. Textele lui Vicol ne îndeamnă la meditație nu doar asupra evenimentelor publice, ci și asupra propriilor noastre fapte.