Trei tineri mergeau pe strada pustie. Șoseaua abia ce fusese curățată și spălată. Mașina încă se mai auzea, deși dispăruse de după colț. Nu glumesc. Încă se auzea. Ba chiar i se mai simțea mirosul. Unul dintre tineri, Horia, strănută și se opri. Se opriră și ceilalți doi. Izbucniră în râs, fără să știe de ce. Li se mișcau bărbile, hainele și se țineau de burtă. Unul se aplecă atât de mult și brusc, încât pârțui. În liniștea nopții, se auzi ca un dop ce iese din strânsoarea unui gât de sticlă, împins de bule neastâmpărate. Râseră și mai tare.

Strada era pustie, fiindcă era aproape trei dimineața. Nu mai erau nici tramvaie, nici autobuze, nici măcar bețivi. Doar un damf de motorină și apă care se evapora încet, încărcată cu praf și curcubee toxice. Trotuarele nu erau spălate. În schimb, pista de biciclete da. Pe clădiri erau desene făcute cu vopsele negre, roșii și aurii. Uneori erau litere, alteori fețe contorsionate. Tinerii le vedeau, le priveau și treceau mai departe. De după colț, deodată, se auzi din nou mașina de spălat, dotată și cu aspirator. Nu glumesc. Mașina avea în față un aspirator, precum o trompă de elefant aflată într-o permanentă căutare.

De la fereastra unui apartament dintr-un bloc cu foarte multe etaje se auzea muzică. Fără lumină. Doar muzică.

– Stacey Kent, spuse cel care înainte nici nu strănutase, nici nu flatulase. O pot recunoaște oricând.

– Cântă în franceză, completă primul tânăr, cel numit Horia.

– Așa e, întări cel de-al treilea.

Se opriră și ascultară. Nu glumesc. De după colț, mașina care aspira și stropea își încetă pentru câteva minute activitatea. Asculta și ea, se gândiră cei trei tineri. Vocea cântăreței se auzea în valuri. Uneori mai tare. De cele mai multe ori foarte încet. Tinerii completau partitura cu propriile note și dădea din cap în același ritm. Alteori, muzica îi lovea precum un tsunami. Atunci își astupau urechile cu palmele și preferau să-și plece capul.

Nu după mult timp, muzica încetă și o fereastră se lumină palid. După care o alta, și încă una. O siluetă apăru. Se dezbrăcă. Se îmbrăcă și stinse lumina. Cei trei, dintre care unul avea o lacrimă în ochiul stâng, plecară mai departe. Nu glumesc. Mașina porni și ea.

Capătul străzii era la nici o sută de metri. Se apropiaseră pe negândite. Încă două intersecții, o piață, o parcare și încă o intersecție. Cea mai importantă. Acolo o vor lua la dreapta. Apoi la stânga și încă o dată la dreapta. Între timp vor trece peste Bega și vor asculta poveștile zilei. Cu multe mașini, cu multe-multe voci. Cu ochi căprui și albaștri. Cu ochi negri și verzui. Tânărul al treilea, cel a cărui lacrimă se va usca până atunci, va ofta și va zice:

– Noaptea, Bega e misterioasă.

Horia va trage aer în piept și își va spune povestea.

– Într-o zi m-am îndrăgostit. I-am povestit mamei cât de frumoasă și inteligentă este fata. Mama m-a întrebat atunci dacă nu cumva m-am îndrăgostit de o femeie goală. De pielea ei arămie, de ochii umbriți de gene lungi, de mirosul părului și de unduirea molatecă a sânilor. Dacă nu cumva am fost vrăjit de crețul ei, chiar așa a zis, sau de curbura fină a gâtului și de străveziul urechilor. M-am tot gândit la asta și nu am ajuns încă la o concluzie. Pe de o parte mama are dreptate, pe de alta aș vrea să sufăr, pentru a o face fericită.

S-a oprit și a privit cum peștișori mici-mici fac cercuri și sar unul peste altul. Nu glumesc. Bega, noaptea, oferă spectacole de acrobație și de prestidigitație. Deși nu are degete, doar valuri. Și acestea mărunte, așa cum se cuvine să aibă un canal de câmpie.

– Așa e, va spune al treilea, după câteva clipe de așteptare, în care al doilea, de obicei mai vorbăreț, nu spuse nimic.

La rândul său, era adâncit în gânduri:

– Într-o zi, pe când eram foarte tânăr, am mers să cumpăr niște piese electronice. Era un magazin, undeva prin centru. Dioda îi zicea și avea multe piese electronice și un vânzător și o vânzătoare. Vânzătorul era cărunt și purta halat albastru. Vânzătoarea era supărată și avea părul prins cu o bentiță albă. I-am spus: „Bună ziua, aș dori o diodă.” Mi-a răspuns: „Desigur.” S-a întors, a deschis o ușă portocalie, a trecut dincolo, a închis ușa și nu a mai apărut niciodată. Când l-am întrebat, bărbatul mi-a spus că nu există nicio tânără cu halat portocaliu și bentiță albă. Ar fi nefiresc și nepractic.

A tăcut și el, privind cum o broască sare în apă. Al treilea tânăr s-a uitat la Horia, apoi la al doilea și a spus:

– Așa e. Într-o zi am plecat pe munte. Am mers cu mașina unui prieten. Dacia avea casetofon și prietenul o singură casetă. Iar caseta, o singură melodie. Am ascultat și am ascultat. Când am ajuns sus pe Retezat, prietenul mi-a mărturisit că nu-și mai poate scoate din cap melodia. Că a redat-o de atâtea ori, încât nu mai e în stare să audă nimic altceva. Orice altă melodie i se pare searbădă și lipsită de substanță. A încercat și a încercat, dar nu mai era nimic de făcut, mi-a mărturisit. Va trebui să se căsătorească cu ea. I-am zis că asta e destul de ciudat. Deși, de când am coborât și m-am despărțit de el, mă tot gândesc: oare nu cumva am înțeles eu povestea greșit?

Din colțul străzii, nu glumesc, s-a auzit sunetul inconfundabil al aspiratorului. Pufăia și stropea cu apă: într-o parte mai multă, în alta mai puțină. Aceeași broască, sau alta, a sărit din apă pe mal.

Cei trei tineri au ajuns pe strada unde locuiau. Primul la etajul trei, al doilea la etajul șase, iar al treilea la etajul nouă. Primul avea de urcat trei etaje. Al doilea, șase. Al treilea, nouă. S-au oprit în fața interfonului și au așteptat. Bega abia mai șoptea. Poate credeau că vor mai auzi sunetele mașinii care uda asfaltul. Dar ei locuiau periferic, iar acolo străzile nu se spălau. Nu știau ce așteptau.

După un timp, o fereastră s-a deschis și o voce de bărbat a strigat:

– E ora patru. Baba Vanga nu a venit. E ora patru. Luna e pe cer. Și stelele. Și, nu glumesc, în depărtare se vede o mașină care spală străzile.

Eram eu.

Horia a izbucnit în râs. Ceilalți doi au rămas câteva clipe nemișcați. Și-au sprijinit palmele de genunchi și au râs și ei. Al treilea a pârțuit. Al doilea a râgâit. Horia a strănutat.

– Sănătate! a mai strigat bărbatul, după care a închis fereastra.

– Ce oameni, a spus Horia.

– Scriitorul, i-a replicat al doilea.

– Așa e, a spus apăsat al treilea.

Au mai rămas câteva clipe să privească spre ferestrele vecinilor. Dar toți dormeau. Era o noapte cu lună plină și foarte multe stele. Frunzișul pomilor încă nu începuse să cadă, deși toamna își intra în drepturi. Doar se mișcau în bătaia vântului cu un sunet mai uscat. Din când în când se auzea câte o pasăre și, foarte des, insecte. Poate lăcuste. Poate cărăbuși. Poate cicade. Poate fluturi. Niciunul dintre cei trei tineri nu putea spune ce fel de insectă se auzea.

De peste Bega, aduse de unduirile calme ale vântului, câteva acorduri întrerupseră corul insectelor. Primul tânăr, care răspunde la numele de Horia, spuse:

– Phoenix.

Al doilea spuse:

– Pink Floyd.

Al treilea ar fi vrut să-i dea dreptate.

– Așa e. Led Zeppelin.

Deodată, de după colț, se făcu simțit ușorul tremurat al trompei de aspirat. Mirosul de praf umed le înfundă nările. Nu glumesc, pentru prima dată în istoria cartierului, pe strada lor își făcu apariția mașina de făcut curățenie.