Sună telefonul. Nu prea am chef să răspund, abia ce am început să ascult Midsommer a lui Sonny Rollins cu The Modern Jazz Quartet de pe un album proaspăt primit. În plus, mă doare spatele de înnebunesc. Ce l-o fi apucat? Nu m-aș fi gândit niciodată că șalele pot crea atâtea probleme. Sper ca noua saltea comandată la Mobexpert să ne împace. Relația mea cu diferite părți componente ale trupului meu nu prea e grozavă în ultimul timp. Ceva pare că s-a dereglat și abia se mai țin laolaltă. Pe picioare îmi apar bubițe, barba mă mănâncă îngrijorător. Nasului i s-a blocat o nară, în timp ce ochii lucrează pe cont propriu. Uneori văd perfect, alteori mai nimic. Și acum telefonul. E Monica. Răspund:

– Da.

– Să nu uiți că la trei ai programare la croitor.

Direct la subiect, dar are dreptate, deși mi-am notat ora, nu mai știam scopul.

– Desigur. Cum crezi că aș fi putut uita?

Tace, tac și eu. Uneori nici nu e nevoie de vorbe pentru a comunica, chiar și folosind un dispozitiv special construit pentru a transmite sunete și nu inversul lor, liniștea. Deși, dacă stau mai bine să mă gândesc, tăcerea și liniștea pot fi sinonime, dar nu complet. Tăcerea poate fi zbuciumată, ba chiar agresivă.

– Mai ești?

– Da, da, am notat. La trei fix sau după trei?

– La trei. A zis că după trei, dar e mai bine să fii acolo la trei. Îți aduce pantofii?

– De unde să știu eu?

– Nu era o întrebare. Mi-a spus că ți-i aduce.

Aș fi putut jura că nici afirmație nu fusese.

– Asta e bine, nu-i așa?

– Cu pantofii poți proba pantalonii.

Am o pereche nou-nouță de pantofi, marca Otter, cu tălpi moi și plăcute. Nici pielea nu e așa de rigidă ca la alții. Dar croitorului nu i-a plăcut modelul Oxford.

– Of, a exclamat el când i-am scos din cutie. Îți plac?

Îmi tot suceam mințile să găsesc un răspuns, altul decât evidentul și obraznicul: mă vezi cu ei în mână, ți-am zis că sunt comozi și plăcuți, ce mai vrei? Dar era și Monica de față, iar ea s-a grăbit să răspundă în locul meu:

– Sunt niște pantofi drăguți, nu-i așa?

Drăguți, am repetat eu epitetul în gând. Drăguți. Niște pantofi mărimea 43. Negri.

– Asta e! a exclamat mulțumit croitorul, sunt doar drăguți, dar fără eleganță. Ori noi căutăm eleganța.

Ia unul în mână și-l ține de parcă ar fi o pisică moartă. Mie îmi pare rău că trebuie să suport imaginea.

– Am dat o grămadă de bani pe ei, îi spun.

Măcar Monica dă din cap afirmativ.

– Câți?

– Păi cam șase sute.

Strâmbă din gură și râde ușurel. Pune pantoful jos și se întoarce spre Monica. Prietenia noastră, abia înfiripată, pare de domeniul trecutului. Până la finalul întâlnirii nici nu-mi mai vorbește, nici nu mă mai ascultă. Eu voi fi tot mai nesigur pe mine. De unde și șovăiala de a merge să mă întâlnesc cu el de unul singur. Dar, cum se spune, trebuie să fiu bărbat și să mă confrunt cu realitatea. Iar realitatea e că am programare la croitor și nu la unul ordinar, un croitoraș de duzină, ci chiar la cel care a făcut costume de regi și rochii de regine. Glumesc, face doar costume.

*

Mă așteaptă.

Când bat în ușă, strigă să intru – și acolo e el. Are în mână o foarfecă, care lucește sinistru. În atelier e foarte cald, iar eu nu sunt obișnuit. Transpir instant, lucru care se va reflecta mai târziu în deteriorarea materialului pentru sacou. Momentan doar ne privim lung unul pe altul. Zâmbesc cât pot de larg, sper ca gestul ăsta să-mi mascheze nesiguranța. În continuare nu-mi e clar de ce sunt aici. Mai am două costume, cumpărate de-a gata, care m-au însoțit credincioase la multe botezuri, căsătorii și nașteri. Ba chiar și la două sau trei întâlniri cu foștii colegi de liceu și facultate. Nu le mai știu numărul. După o vreme par a se îndesi.

– Ai venit singur.

Nu știu ce să zic. Mormăi un „mda” și-mi dau jos geaca. Îmi e tot mai cald.

– Fă-te comod, îmi spune croitorul.

Abia mă așez pe un fotoliu plin cu bucăți de materiale când, cu mișcări iuți și foarte precise, scoate dintr-un dulap un sacou. Mai mult o schiță. Atârnă ca o rufă pusă la uscat. Nu are nasturi, nu are căptușeală, pare un vagabond. Croitorul însă nu e de aceeași părere:

– Hai să-l probezi, o să vezi ce bine-ți stă. Stofa e perfectă. Doar pune mâna.

Mă ridic și pipăi stofa acolo unde îmi arată el. Se încruntă la mine. Îmi retrag mâna. Scutură sacoul și îl mângâie. E o relație ciudată între ei. Mă simt străin și cam în plus.

– Întoarce-te.

Mă întorc.

– Bagă mâinile.

Le bag. Ce e drept, e drept: sacoul alunecă ușor pe brațe și brusc mă cuprinde o stare de bine. Mă privește curios, dar tot încruntat. Am impresia că nu e convins că merit un asemenea sacou. Adevărul e că același sentiment mă încearcă și pe mine.

În urmă cu doar două luni am aflat că voi fi nașul mare, moment în care Monica a trebuit să-mi amintească faptul că vechile mele costume sunt demodate și cam sărăcăcioase. Am refuzat să o ascult. Cum adică demodate? Cum adică sărăcăcioase? Unul l-am luat de la un supermarket, ba chiar cu reducere, iar al doilea de la un outlet din Madrid. La primul i-am aranjat manșetele la pantaloni, la al doilea nici măcar atât. Doar îmi suflec un pic mânecile, că sunt prea lungi. Mare chestie. Demodate? Sărăcăcioase? Oare există în dicționar aceste cuvinte sau sunt doar o invenție feminină? Ar fi în stare, doar așa, ca să mă oblige să-mi cumpăr un costum nou.

– Nu te mai mișca!

Nu mă mișc. Rememorez. Am dat anunț, m-am interesat pe la unii, pe la alții, dar tot cum a vrut Monica am făcut. Nici nu știu de unde a făcut rost de intrarea la croitor. Că nu e pentru oricine și nu pentru orice buzunar. Doar cu banii dați pe stofă aș fi putut să-mi iau două costume de-a gata. Și cu asta am spus totul.

– Ridică brațele.

Le ridic.

– Lasă-le în jos.

Le las.

– Bun, așa. Acum să probăm pantalonii, dar înainte de asta… pantofii!

Și uitasem de ei. Mă reașez pe mormanul de haine și-mi scot pantofii sport. Observ că mă privește nemulțumit. Nici ăștia nu-i plac. Îmi scot și șosetele sport și-mi iau unele dedicate costumelor de tot felul. Le privește cu compasiune. De undeva, ca un prestidigitator, scoate o cutie, iar din cutie o pereche de pantofi negri, în care sunt înfipte două chestii mari din lemn.

– Să le mai lărgească, îmi explică el, după ce-mi analizează mimica feței. Am văzut ce picioare ai.

Am, aș fi vrut să-i spun, dar nu îndrăznesc. Cumva croitorul îmi aduce aminte de iranianul nazist din Seinfeld. Mi-e teamă că, o dată se înfurie, îmi arată ușa. Nu mi-e de el, că e mic și plăpând, și oricum nu mi-ar păsa dacă-mi face sau nu costumul, dar cum voi mai da ochii cu Monica? Ea crede în eleganță, finețe, chestii din astea.

Iau pantofii. Sunt tari ca un coșciug. Mă leg la șireturi și fac câțiva pași.

– Ei, vezi! exclamă croitorul. Ăștia sunt altceva! Eleganță, frumoși, din piele, italieni!

Se entuziasmează, mă entuziasmez și eu. Nu aș vrea să creadă că nu apreciez un lucru atât de fin.

– Practic, risc eu o vorbă, numai buni pentru o înmormântare.

Se oprește din gesticulat și se uită lung la mine. Apoi, brusc, râde în hohote.

– Măcar ai umor, îmi spune.

Hm. În sfârșit există ceva bun și la mine.

– Acum scoate-i și ia pantalonii. Că te-ai grăbit, dar nu e nimic.

Se încruntă din nou. Mă aventurez:

– Ca băiatul mare la pantofii noi.

Din nou stă și mă cercetează. Și tot din nou izbucnește în râs. Dar nu așa, oricum. Își lasă capul pe spate și râde cu toată gura. Cu ochii. Cu urechile. Cu sprâncenele. E o adevărată plăcere. După ce termină, îmi întinde pantalonii.

– Ai umor, repetă el.

Apreciez că nu mai zice „măcar”.

Pantalonii îmi provoacă o scurtă excitație. Sunt precum o mângâiere, o boare răcoroasă. Un cântec de alint. O șoaptă de dragoste. Un psalm închinat fericirii. Croitorul zâmbește cu un colț al gurii. Mie nu prea îmi vine să zâmbesc. Mă concentrez și sper să nu mă fac de râs.

– Păcat că nu e aici Monica, nu se lasă el.

Mă rog, mă gândesc eu. Îmi iau și pantofii, după care defilez așa prin cameră. După un timp mă oprește și pune bolduri, notează și calculează.

– Cum e? mă întreabă atunci când îmi pun și sacoul, ba chiar și vesta, cămașa și cravata, toate făcute de el.

Cum să fie? Cămașa e atât de plăcută că abia o simt.

– Mă simt ca un țăran înobilat de rege.

Se oprește, se încruntă, mă privește cercetativ, apoi își lasă capul pe spate și râde. Mai mult ca de obicei, ceea ce mă face și pe mine să zâmbesc, deși încă nu-mi e clar dacă râde de mine, cu mine sau doar așa, ca să facă atmosferă.

– Chiar ai umor.

Fără să vreau, îmi aduc aminte de un fost amic de la job. De fiecare dată când făceam o glumă, se oprea, dădea din cap și șoptea cu foarte multă seriozitate: „Domnule, dar nu e imposibil!” Așa că, fără să mai stau pe gânduri, îi spun:

– Dar e imposibil așa ceva?

Paralizează. Stă nemișcat și încruntat mai mult decât de obicei, după care mă roagă să-mi scot costumul. Acum e momentul pomenit la început. Brusc transpir atât de tare încât cămașa se face fleașcă și pătează sacoul (asta aveam să aflu a doua zi, când o va suna pe Monica și se va plânge că tot ce am făcut a fost să râd și să transpir, deși el a râs, eu doar am transpirat, și că acum el trebuie să… ah, îmi aduc aminte acum: nu sacoul a fost pătat, ci vesta, pe care, de altfel, nici nu aveam să o primesc).

– Îmi cer scuze, îi zic. Emoțiile.

Se oprește și se uită la mine, apoi se luminează la față.

– Domnule, dar e imposibil așa ceva?

Îl las râzând și plec. Afară e răcoare, dar îmi pare teribil de plăcut. De la etajul trei al bătrânei clădiri din Elisabetin se aude saxofonul lui Sonny Rollins, întrerupt de râsul croitorului. Pantofii sport îmi par brusc rigizi, blugii aspri, iar tricoul de sub geacă scorțos. Costumul m-a cucerit iremediabil, chiar dacă croitorul mă cam sperie.