Cu ceva vreme în urmă, ne-a părăsit, trecut prin grele încercări, și Paul Eugen Banciu, nume important printre prozatorii promoției ’70. El, cu o vizibilă bucurie a scrisului, vădind o irepresibilă vitalitate creatoare, a erupt romanesc, paradoxal, într-un moment fast al prozei scurte. Paul Eugen Banciu (n. 1943, Botoșani), avea în spate o îndelungă experienţă gazetărească. În cazul lui,prozator vânos, aproape „clasicizat” (de vreme ce i s-au consacrat, deja, două monografii, sub semnăturile lui Dorin Murariu şi a Danei Nicoleta Popescu), putem vorbi, îndreptăţit, despre un destin împlinit. Romanele, numeroase, sunt uriaşe panouri epice, de impresionantă arhitectură narativă, cu deschidere simbolică şi sugestii mitice, sondând arhaicitatea şi venerând codul moral, pritocite îndelung şi redactate febril. Sunt, desigur, creatori care, în căutare, „bâjbâie în toate direcţiile”, cum recunoştea, de pildă, Mircea Cărtărescu, acest „proces orb” fiind fecundat şi deviat de numeroase întâmplări, lecturi, întâlniri etc. Astfel de „deturnări” erau excluse în cazul lui Banciu. El purta, mental, întreaga desfăşurare epică, elaborată meticulos, fişată şi etapizată, urmată cu fidelitate; „totul există în mine”, declara ferm prozatorul, aşteptând doar clipa prielnică, punând la lucru experienţa de gazetar şi cea filmică (ispitit de regizorat, având şcoala scenaristicii) pe suportul încrederii, de nimic zdruncinată, în vocaţia scrisului. Şi fructificând, desigur, o dublă profesionalizare: cea filosofică (la Cluj-Napoca, între 1968-1974) şi cea artistică (la Timișoara, 1961-1964), nutrită de lecturi bogate, metabolizate.
Cei care au stăruit asupra romanelor sale etajate (repetăm: aparţinând unui prozator harnic, cu har, colecţionând numeroase premii) au remarcat, deopotrivă, abilitatea compoziţională şi verva narativă. Prin ritm editorial şi palmares, Paul Eugen Banciu, fidel romanului şi realităţii, impune. El are, indiscutabil, mentalitate de profesionist, desfăşoară mari proiecte, crede în cicluri şi sisteme, cărţile sale vădind o „structură controlată”, în mişcare, „recucerind” realul. Să observăm imediat că acest apetit pentru concret nu e străin de savoarea erudiţiei. Fără a propune o proză uscată, cărţile mai vechi păcătuiau, credem, prin sofisticare; nu atât graţie personajelor filosofarde ori parantezelor eseistice, cât complicaţiilor de construcţie, parabolizând excesiv şi îngreunând, astfel, lectura. Cu Somonul roşu (Hestia, 2004) efortul de simplificare a scriiturii devenea vizibil. Trecut prin experienţa de scenarist, Paul Eugen Banciu şi-a limpezit, în timp, stilul şi câştigurile sunt evidente.
Să ne amintim că obsesia elementarului, acea umanitate frustă, stăpânită de un inflexibil cod moral, o lume primară trăind în arhaicitate, sub semnul spaţiului închis, eliberând fertile sugestii mitice erau reperele prozei pe care, la începuturi, o practica Paul Eugen Banciu. Structural, el, având rădăcini moldave, este un povestitor; împrejurarea s-ar cuveni comentată, câtă vreme devitalizarea povestirii a marcat şuvoiul experimentelor prozastice. Or, Banciu nu s-a aliniat docil prozei artiste, excesiv calofilă, nici celei a documentului, dar pare mai apropiat, totuşi, primei. A debutat matur, cu un roman premiat (Casa Ursei Mari, Editura Dacia, 1978) urmat, la scurtă vreme, de Reciful (Facla, 1979), dovedind o remarcabilă mobilitate stilistică şi tematică. Fiindcă amintitele apariţii sunt două cărţi diferite, insinuând ipoteza (verificată) unor trudnice exerciţii de sertar, pregătitoare.
O cronică pitorescă, o dezrădăcinare şi o întemeiere la interferenţa timpului mitic cu cel real, mustind de concretitudine era Casa Ursei Mari, roman-povestire cu un erou (femeia voluntară), în atmosfera baladescă care supradimensionează şi metaforizează realitatea diurnă, banalul cotidian. În fond, desluşim aici conflictul dintre fondul ancestral şi invazia modernităţii, dintre lemnarii strămutaţi (ca personaj colectiv) şi constructorii barajului, aflând în Femeia Marii un personaj arhetipal. Reciful păstra forţa poematică a scrisului lui Paul Eugen Banciu, deconspirând o laborioasă strategie: tehnica compunerii învederează o construcţie dificilă, prin montajul ingenios al unor fişe existenţiale, cu reverberaţii simbolice, funcţionale. Proprietar al Burnei, Paul Eugen Banciu, inventiv epic, cartografiază etnopsihologic ţinutul „asaltat”, cu burneni evadaţi, atent la datini şi ceremonial, semnalând crizele identitare ale „clanului”. Jurnalul lui Colenţan, de pildă, adună „poveştile” burnenilor („insule vii”), pendulând între document şi închipuire; „păcatele” Burnei, un oraş-cetate, izolat, suficient sieşi, literaturizate de Colenţan (cf. Marcel Pop-Corniş) asigură avocatului statutul de coautor, s-a spus. Plus filtrul livresc (scrisori, fotografii, amintiri decolorate), reînviind o lume ameninţată, în aşteptare. Sperând că apare „o minte de Odisseu” pentru a deschide o poartă spre „lumea nouă”, a „neliniştiţilor” de la Combinat (văzut, în regim mitic, cu trimiteri străvezii, drept „calul de porţelan”). De structură polipieră, Reciful, apărut la scurtă vreme după Casa Ursei Mari, i-a asigurat prozatorului şansa unui „dublu debut”, cum a fost comentat în presa vremii; ceea ce a permis semnalarea, cu promptitudine, a deosebirilor (tematice şi stilistice), probând mobilitate şi rafinament compoziţional.
Ce aducea nou Sărbătorile (1981), al treilea roman al său, apărut la Editura Albatros? Romanul impunea ideea de ciclu, fiind scris parcă în prelungirea Recifului; ţinutul Burnei devenea, indiscutabil, proprietatea literară a lui Eugen Banciu. Autorul decupează un sat (Ciulpău) ai cărui oieri străbat lumea şi sparg claustrarea unei umanităţi pătimaşe, prinsă în chingile moralei austere. Privirea e, însă, din interior, parcă de pe un pridvor arhaic, asistând la zbaterile istoriei, la senzaţionalul povestirilor unor mari familii prinse în încrengătura neamurilor, acolo unde „pachetul ăsta de oameni a ajuns să fie un singur neam”. Romanul confirmă ştiinţa autorului de a manevra marile simboluri, intrând fără precauţii, direct, în ritmul lent al lumii închise a muntelui.
Zigguratul (1982), poate mai mult decât precedentele apariţii, evidenţia tehnica narativă (fiind un roman „terasat”, părăsind structura polipieră), beneficiind chiar de un „plan”; furat de schema compoziţională şi ambalând maşinăria barocă, naratorul pare învins de constructor. Arborescenţa şi încărcătura epică, alternanţele şi discontinuităţile asigură Zigguratului o compoziţie sofisticată, de epică circulară; prozatorul e jovial, scrie relaxat. Oricum, în Zigguratul personajele se mişcau cu lejeritate, „libere” în spaţiul de joc dintre real şi imaginar. Nu era vorba de un realism brut, deşi în paginile cărţii pulsează viaţa şi se simte foşnetul evenimentelor. Mai degrabă schelăria mitologică serveşte unei demonstraţii inverse: degradarea mitului prin evidenţierea decalajului dintre mit şi realitate. Cartea este, deopotrivă, simbolică şi ironică. Poate fi citită şi ca o replică la Sărbătorile, întărind ipoteza ciclului. Descifrarea simbolurilor, a metaforei tutelare poate fi făcută, dar nu credem că forţa cărţii rezidă, reductiv, în nivelul simbolic. Crescută în umbra mitică, parabola Zigguratului luminează cucerirea realului; cartea e iniţiatică, eroul ei – un tânăr gazetar, preluând elemente autobiografice – descoperă lumea, în confruntarea frumoaselor şi coloratelor teorii cu palpitul vieţii. Ea pune în discuţie problema mijloacelor, a responsabilităţii pe terenul cultului puterii şi alpinismului social, lupta degradând relaţiile amicale. Inserturile levantine trimit la lecţiile istoriei, vădind zădărnicia „sentimentului creşterii”.
Nu se poate spune că Paul Eugen Banciu s-ar fi închinat oportunismului tematic. Romanele sale traversează medii felurite, într-un spaţiu pe care scriitorul s-a fixat, recognoscibil în ontologia imaginarului. Reciful era un roman al cetăţii; Burna, „mic centru al lumii” devenea „eroul” cărţii, vorbind de autarhia burgului-recif, „copie nereuşită a lumii”. În acelaşi univers „aşezat”, pus sub stăpânirea legii morale, Sărbătorile – ca roman al grupului social, trăind drama pierderii identităţii – circumscrie conflictul dintre datină şi modernitate. Personajele au consistenţă arhetipală, dar romanul se scufundă în concret, nu trăieşte sub faldurile unor idei care l-ar goli de viaţă. Ordinea cutumiară reprezentată de Mogu este violentată de modernismul agresiv, ispitit de putere, ipostaziat de Petru Urvan, zis şi „Străinul”. Romanul se consumă tot ca o parabolă a puterii, angajând un timp defunct şi personaje-relicvă, evoluând în cadre mitice. Fiindcă, la Paul Eugen Banciu, marea poftă de scris, acel regim prolific (observat de Laurenţiu Ulici, chiar la debut) se revarsă într-un context mitic. Naraţiunea curge despletită şi ameninţă strânsa logică epică; dar încâlceala e voită, autorul domină, de regulă, această aglomerare de întâmplări, stăpânind tehnica montajului. În laboratorul său, obsedat de terifianta senzaţie a „ultimei cărţi”, el recucereşte realul, propunându-ne un spaţiu recognoscibil, credibil ficţional.
Evidenta vocaţie epică a lui Paul Eugen Banciu gravitează în jurul Parabolei. Interferând planul istoric-social cu cel mitic-arhetipal, scenariul romanesc developează, în numele spectacolului prezentului, însemnele trecutului. Umanitatea cărţilor sale urcă la nivel simbolic. Închise în metaforă, personajele lui Banciu reuşeşc performanţa de a-şi respecta încărcătura paremiologică, păstrându-şi jovialitatea. Încifrând textul, turnându-i o fundaţie sacrală, prozatorul scrie relaxat-poematic, metaforizând existenţa. Romanele respiră un aer mitic, dar au forţa de a ne scufunda în concret. Se simte peste tot binefăcătorul suflu epic. În fond, conflictul fundamental al cărţilor sale este cel dintre datină (ordinea cutumiară) şi modernitate. Ele au o deschidere antropologică. Acea dramă a pierderii identităţii, sesizată prompt de unii critici, încerca toate comunităţile „de tranziţie”, cartografiind cu forţă epică un teritoriu şi un timp al prefacerilor, alterând argumentul matriceal.
Dar tranziţia (metamorfoza) este şi a insului, a omului istoric suportând istoria. Dacă acesta este, întâmplător, şi Autor, mereu la pândă, având „răbdarea de a sta ascuns” (în speranţa că va concretiza „marele roman”, acea carte dorită şi amânată), atunci „mult promisul roman” devine chiar romanul scrierii (sau ne-scrierii) lui. Muflonul (I-II, 1986-1989) era, categoric, Cartea autorului. Scriitorul îşi transferă toate neliniştile şi dilemele eroului său, şi el scriitor. Vitalist, „pus undeva deasupra lumii” pentru a da acea carte adevărată, scriitorul scriitorului (acuzând, suntem preveniţi, rare puseuri de creator) descoperă ameninţarea ficţiunii. Vrea „invenţii grifonice” şi va constata că „lumea a doua” e mai puternică; foloseşte, povestindu-şi viaţa, scrisul ca terapie, dar, re-creator al lumii, încarnând o idee, se bate pentru recuperarea sufletului, încercând un „Faust pe dos”. Devenind ficţiune, omul real este eclipsat de ficţiune; graniţele se tulbură, comunicarea (în ambele sensuri) îndepărtează acel „ultim liman” şi apropie, în schimb, riscul neantizării. Suntem în pragul „cărţii de nisip”.
Muflonul era şi cartea cuplurilor în dezagregare: de la acea personalitate comună sau limbaj comun, evidenţiate prin reflectarea partenerilor, se ajunge la confruntarea lor. Dar este şi romanul recâştigării unităţii insului (personajului), în tranziţie, trăind între (întru); în risipire, recuperându-şi trecutele înfăţişări, confruntat cu sărăcia sufletească. În spatele acestui titlu-oglindă descoperim chipurile insului (feţele personajului): un anti-Faust, dorind a-şi vinde chipurile dobândite pentru recuperarea sufletului, fiindu-şi sieşi zeu şi demon. Evident, dipticul romanesc, testând, pe un ton eseistic, relaţiile de putere dintre autor şi personajele sale, putea fi un roman al comunicării, cucerind treptele realului. Or, Muflonul nu parcurge drumul de la imaginar la real, ci exact invers; pleacă de la datele realului pentru a poposi în spaţiul fictivului, rescriind şi stăpânind realul.
Întrebarea dacă Paul Eugen Banciu este povestitor sau constructor s-a pus chiar la start; ridicând-o, ne împotmolim într-o falsă dilemă. Prozatorul e, categoric, şi una şi alta. Are apetitul „dunărenilor”, descinşi dintr-o „ţară magnifică de povestitori”, înclinând înspre stufozitate şi inserturi lirice, pe de o parte; dar şi grijă pentru arhitectura narativă, pe de altă parte, asimilând formulele moderne, vădind subtilităţi de construcţie şi obligând, în limbajul lui U. Eco, la o lectură rizomică. Altfel spus, volumele sale sunt grele, polisemice. Ele ne reîntorc la originile arheale, ne invită într-o altă lume şi pot fi descifrate într-un context paradigmatic. Pe bună dreptate, Radu Cernătescu observa, într-un subtil comentariu, că romanul Casa de piatră (Excelsior, 1995) se dorea soteriologic, propunând o călătorie expiatoare; protagoniştii se tămăduiesc prin amintire. Cum viaţa şi arhetipalul coexistă în „reţeta” prozatorului, ispita soteriologică are câmp larg de defăşurare manevrând bibleme; iar epicul desfoliat se decantează în straturi de semnificaţii. Drept consecinţă, cărţile sale nu se citesc uşor. Nici Noaptea strigoilor (1996), ca „moment de răscruce”, inaugurând un alt ciclu, nici Demonul discret (tot în 1996) nu se abat de la regulă. „Piticul” Matei, „omul cu sufletul mort”, a plecat definitiv din „nenorocita aia de Burnă habsburgică”. Dar el, „stăpân” peste Piaţa Florilor, nu crede niciodată în ceea ce vede. Vânătoarea de semnificaţii, excesul de rafinament, frenezia imagistică, intarsiile livreşti împovărează textul.
Noaptea strigoilor era, însă, şi o surpriză. Verva narativă se păstrează, abilitatea compoziţională e, iarăşi, dovedită. Protagoniştii lui Paul Eugen Banciu se uită la lume din dreptul Istoriei. Un simpozion al istoricilor este chiar pretextul romanesc, oferind – dincolo de spectaculoasa invenţie epică – prilejul unei veritabile dispute ideatice, meditativă şi dubitativă, deopotrivă. Un Tică Nandru (fireşte, istoric), ins neadaptat, hăituit, un indezirabil (sau, mă rog, un „învins pe viaţă” – cum se prezintă) poposeşte la hotelul Venus, în mijlocul acelor nelipsite figuri care populează leşioasa sesiune (ca „spectacol organizat”). Dar lumea pare a fi încăput „în mâna duhurilor rele”. Se dezlănţuie o teribilă vijelie, viforniţa va izola participanţii, aşezând semnul stranietăţii peste întâmplări. „Infirmul” Nandru, un mare iubitor de natură, un romantic (cum l-a dibuit Monica) se rătăceşte în oraş, intră în panică copleşit de oceanul alb, e la un pas de a sfârşi lamentabil. Incredibilul se instalează: moare, surprinzător, ieşeanul Pânzaru, simpozionul se defăşoară după un ritual uzat iar atacul trufaş al profesorului-academician vrea să-l instaleze pe Nandru „în pătrăţica sa”. Maratonul ştiinţific continuă, viscolul se înteţeşte şi „alfabetizarea în istoria neamului” capătă o turnură grotescă. E un bun prilej ca romancierul să propună paranteze eseistice. Naufragiată, „corabia istoricilor” îndreptăţeşte instalarea în absurd. Panicaţi, participanţii încropesc, s-ar zice, un Simpozion paralel, risipind idei. Istoricul, cu o ascunsă voinţă de putere, este – ni se spune – un refulat, trăind cu spatele la viitor. Mai mult, ducând o viaţă dublă, fiecare istoric este purtătorul de cuvânt al unor oameni morţi; deci, „în fiecare dintre noi zace un strigoi” – avertizează hăituitul Nandru. Cu o sinceritate brutală, sfidând scenariul, se dezbat chestiuni grave: drama deportărilor, exodul pemilor (atinşi de furia plecării), slaba conştiinţă a valorilor ori obedienţa faţă de Capitală şi de centrele străine de omologare. Miza e adevărul şi aceste personaje filosofarde (care foiesc în roman), cutreierate de o disperare a „detenţiei” şi a inutilităţii, meditează chiar „în dunga Istoriei”. Atmosfera devine halucinantă: valurile de ceaţă îngroapă hotelul „purtat prin cer” ca o navă în deriva viscolului, claustrarea şi teroarea frigului cheamă în sprijin citatele din misticii ruşi, oraşul cade în întuneric. Aşa cum evenimentele „cad în afara Istoriei”. Martorii dispar, ne mutăm în irealitate, suportând, totuşi, cenzura prezentului. Cele două planuri comunică în romanul lui Paul Eugen Banciu, un abil interpret al paralelismelor. Iar protagonistul, însoţit de Felicia (mergând în „orice direcţie, împreună”) părăseşte hotelul golit, devenit spaţiul neverosimilului.
Atent construit, bine ritmat, Somonul roşu, impregnat de experienţele biografice, se leapădă, spuneam, de complicaţiile „tehnice”. Trecut prin şcoala scenaristicii, Paul Eugen Banciu a făcut pasul decisiv în acest efort de râvnită simplificare. Răscolit de amintiri, temător şi nesigur, un bărbat divorţat, rătăcit în noua lume (suntem la trei ani de la Revoluţie), Ştefan Itu, profesor universitar la Timişoara încearcă o evadare în oraşul copilăriei (Sibiu). Este un singuratic, cu capul în nori (aşa îl vede tumultoasa Sanda, o prietenă de altădată, acum încurcată cu Wolfi, un amant tinerel, calculatorist în Bucureşti). Iar fiica ei, Graţiela, „preluând” musafirul îl consideră „un om straniu”, cu viaţă de sihastru, bătând „de nebun” munţii pentru a ieşi „din lume”. Pentru Ştefan, un ins cu multe spitalizări, un „exemplu de supravieţuire”, starea de conservare a fiinţei este singurătatea. El pare a-şi dori destinul somonului roşu (peşte din Oregon), ispitit de „drumul abulic” spre începuturi, în tăurile de unde a pornit marea călătorie. Sunt, dincolo de epicul alert, pagini fermecătoare de jurnal, autorul fiind un încercat montagnard. De fapt, profesorul fuge de sine, încearcă să-şi descopere „cealaltă viaţă”; o viaţă ascunsă pe care o cercetează (studiind actele externărilor) şi ocrotitoarea Magda, doctoriţa care nu-l putea înţelege. Un cuplu care nu rezistă, care se destramă deoarece Graţiela îi stârneşte pofta de a trăi. Înstrăinat, aşadar, revenit în oraşul copilăriei, învăluit în „bolul de sticlă”, dascălul îşi reîncarcă sufletul răvăşit, ieşind din singurătate. Graţiela reprezintă o „restanţă de tinereţe”. Somonul roşu rămâne o frumoasă poveste de dragoste (tomnatică), un roman agreabil în care Paul Eugen Banciu îşi simplifică scriitura pe tipar hollywoodian, fără a plăti tribut lejerităţii problematice.
Odată cu Singurătatea luminii (2012), Banciu istoveşte o „temă întrezărită” (nota, percutant, Dana Nicoleta Popescu) şi încheie un (alt) ciclu, adunând, sub acolada Traversării cercului, şapte titluri! Nu e vorba doar de utopia naturii, explicabilă la un vechi montagnard, dovedindu-şi şi calităţile de ghid, ştiind prea bine că „muntele schimbă omul”. Pe bună dreptate, Paul Aretzu avertiza că Singurătatea luminii „nu este un roman al unui hobby”. Desluşim în această carte de o frumuseţe stranie, un destin tragic, purtând aura meditaţiei existenţiale, încifrând şi deschizând sacralizante paliere de receptare, în tentativa de a îmbrăţişa celestul şi şansa iluminării. Carte a pelerinajelor (prin rememorare), Singurătatea luminii aparţine unui om al muntelui (Călăuza), pentru care ascensiunea („blândul purgatoriu”), călătoria („acolo e sensul”), topografia lumii imateriale şi scrisul (prin care viaţa devine imagine) îi oferă, terapeutic, şansa replierii în faţa unei lumi opresive; el „se împacă de minune cu singurătatea”, muntele fiind „ceva fără oameni”, procurând trăiri speciale, legate de spiritul ascensional. Mitologia muntelui, în dezacord, inevitabil, cu „epopeea” postdecembristă, îl obligă să sondeze o lume rapace, trivială, dornică de parvenire. Remora (Jucătorul), roman din 1998, trece în revistă o posibilă tipologie a diverselor jocuri, când „afară se vinde libertate”. Rolurile oferite, cu „mărinimie perfidă”, de bătrâna doamnă Magdalena (în marea piesă din postcomunism) sunt comentate de doctorul Sasu (ca raisonneur al grupului), încercând a afla, rizibil, simbolistica sacrului. Şi meditativul Matei Jianu (v. Piranha, 2012), un „chibiţ cu studii superioare”, ispitit de iniţierea prin scris, analizează onest pragurile vârstelor (fluxul şi refluxul), în vreme ce linotipistul Duma, apăsat de nostalgii, deplânge „scrisul de odinioară”, pierzându-şi aura.Prin Alexandru Panait (v. Oastea singuratică, 2020) pătrundem în lumea filmului, scriitorul-pensionar, deseori spitalizat, dorind, judecând lumea, să lege idei, să se știe „că e viu”. În fine, Culoarea frigului (2022) relatează investigațiile detectivului Vințan, pornit pe urmele unui tânăr înghețat, fără acte, cules de pe stradă de Mona, descoperind că bunicul său, Partenie, a fost pustnic. Dincolo de anecdotică, la Paul Eugen Banciu contează filonul meditativ, mesajul: deruta lumii actuale, cu repere glisante, criza omului modern, pierzându-și identitatea, epicul crescând sub cupola unor deschideri simbolice.
Firesc, şi vocaţia eseistică, probată prin texte cu nuanţă filosofică, îmbrăţişează, în România postdecembristă, un vizionarism apocaliptic; dacă, romanesc, Remora (Jucătorul) pătrundea în lumea noilor arivişti iar Marii fericiţi (2000) obliga, într-o societate a contrastelor violente, la soluţii existenţiale diferite, degringolada tranziţiei acutizează nostalgic vocea eseistului (de la Picătura de cucută la Omul abstract), recomandând exodul spre interior, ca ultim refugiu, odată cu dezinteresul oficial şi degradarea axiologică, înceţoşând reperele morale. Ca (fost) manager, Banciu, trecut prin avataruri administrative, e îndreptăţit să risipească amare constatări privind lumea bibliotecii, blamând indiferenţa faţă de actul cultural. Cu trupul ruinat, Paul Eugen Banciu se recuperează prin scris deși avertismentele și îngrijorările eseistului se înmulțesc; „asediat” în haotica societate mediatică, el se simte inutil, vrea să-și afle pacea în intimitate, știe că cititorul de azi („de ocazie”) iubește cartea-loisir. Confesiunile sale, dublate prin comentarii stufoase deplâng posibila despărțire de ficțiune. Cine să mai aibă timp de „o simbolistică sofisticată”, se întreabă prozatorul. Or, cărțile sale (dificile) au teme obsedante și mize înalte, dezvoltă rețele simbolice, invită la dezghiocarea unor sensuri adânci. Ca operă de „supraviețuitor”, creația lui Paul Eugen Banciu, proteică, se cuvine judecată în întregul ei, prozatorul, zice Cornel Ungureanu, „trăgând cortina” promoției’70.
De o invidiabilă rezistenţă şi mereu cu poftă de scris, în pofida unor afecţiuni care i-au șubrezit trupul, Paul Eugen Banciu gândea probabil, un alt ciclu. Prozator fără vacanţe, mereu în priză, autorul era un profesionist de cursă lungă, crezând fanatic în literatură. Încercat de disperări şi iluzii într-o viaţă trăită în paralel, înconjurat de cărţi, dezinteresat de traduceri, Paul Eugen Banciu ştie (s-a mărturisit deseori) că proiectul său literar trebuie să meargă înainte. Fiindcă scriitorul, mânat de „blestemul creaţiei”, duce cu sine un topos, slujind un spaţiu edenic: literatura. Scrisul său, relansat odată cu seria nouă a revistei Orizont (1972), are nevoie de pânze ample şi scrutează, cu ochi antropologic, lumea, manevrând blocuri epice şi propunând lecturi „în filigran”.