Substanța filosofică a proverbelor și aforismelor (1)

Disputele electorale interminabile de la noi și din lume mi-au adus mereu în minte observația platoniciană că numai celor cărora nu le place puterea trebuie să ajungă la putere. Republica lui Platon este, de aceea, mai mult o ”cetate interioară” (după cum observa Constantin Noica), în care, prin spirit, fiecare ne dovedim puterea înfruntând propriile orgolii, propria tentație a puterii. Experiența vieții politice o trăiește însuși Platon, care, în Siracuza o resimte ca pe o junglă și drept urmare, la 68 de ani, se retrage definitiv din Academie, concentrându-se exclusiv pe opera sa filosofică. Să fie conjuncția destinelor individuale, angrenate în complexitatea vieții publice, o cenzură obositoare pentru omul implicat în viața cetății, încât îi apare un liman salvator ancorarea în spirit, la rândul ei, o dilemă: act superior de curaj, sau de omenească slăbiciune? Semnificativ este că ultima operă a lui Platon, neterminată, se numește Legile, cercetând tot implicarea civică a individului, dar la nivelul nomos-ului care transcende efemeritățile existențiale. Căutarea gândului se vede că are finalitate tot gândul, dar numai după un periplu în care se încarcă și descarcă de conținutul lumii; aventură a Spiritului în sens hegelian care, în fond, este tot o ”povestire despre Om” (Constantin Noica), despre om-ființă rațională și socială. Ne implicăm în viața cetății, căutându-ne, în fond, pe noi înșine, cercetare în urma căreia putem spune câte ceva despre lume și despre noi, dar mai ales recunoscând că rămâne totdeauna ceva de nespus. Aici apare frumusețea gândului filosofic, în lumina arcului voltaic între ”spus” și ”de nespus”.

Este observația universitarului clujean Vasile Muscă: ”Un mare filosof rostește pentru eternitate, dar, în același timp, lasă ceva ne-rostit, fie că nu vrea, fie că nu poate să rostească, iar acest ceva constituie misterul de nedescifrat al gândirii sale, pe care el îl coboară cu sine în mormânt. Dar acest de nespus a unei filosofii este tocmai ceea ce face, de fiecare dată, cu putință Filosofia.”

În mod adecvat spusul filosofic presupune un discurs rațional, argumentat, coerent. Secole de-a rândul aspirația gânditorilor a fost de a elabora teorii coerente, sistematice. Filosoful-autor de sistem era proba de necontestat a consacrării sale în istoria filosofiei. Numai că mereu rămâne ceva nespus, de spus, ceva care este impulsul intern a ceea ce urmează, o altă teorie, un alt sistem filosofic, dar și aceea ce, deși spus, nu va fi spus niciodată deplin. Acest joc dialectic spusul-de nespusul se exprimă în unitatea -discontinuitatea aforistic, unde concentrarea gândului exprimat prin expresii-sentință induce mai mult nespusul decât spusul, în cadrul vectorial al acțiunii social-culturale, economice, politice, de trai cotidian, în care individul se caută pe sine în relațiile cu ceilalți, asimilând și creând norme, pe care le întemeiază sentențial.

O formă de filosofie, de ordinul splendorii Gândului în sine, o constituie expresiile aforistice, fie că ele sunt produsul unor minți luminate și iluminate, recunoscute în cultura lumii, fie că sunt creații colective, sedimentate în timp, în straturile profunde ale culturii populare. Există în spiritualitatea tuturor comunităților, consacrate prin tradiție istorică expresii de înțelepciune concentrată, care au darul miraculos de a declanșa în mintea auditorului/cititorului reflecții rezonante cu gândurile cele mai profunde ale marilor cugetători ai lumii. Ele ”spun” ce se poate spune, dar mai ales induc ideea că există încă ceva, care ar putea fi spus, dar încă nu poate fi spus, nu trebuie spus, este „de nespus”, pentru că altfel ar fi limitată mintea iscoditoare a celui care cercetează el însuși.

Paremiologia a dovedit consonanța intimă și profundă a spiritului uman, cu sine însuși, oriunde se manifestă și, mai ales, indiferent de timp, prin proverbele popoarelor. Studiile mai vechi sau mai noi în domeniu au relevat aspectele complexe ale acestor concentrate de spirit uman, structura lor lingvistică și stilistică, dar și valoarea conceptuală. Asupra acestui din urmă aspect reamintim că paremiologul severinean Constantin Negreanu a introdus în cercetarea de specialitate conceptul de ”etnocâmp”, ca un instrument potrivit în descifrarea filiației semantice a proverbelor, dar mai ales în relevarea fizionomiei spirituale a unei comunități.

Proverbele, aforismele, cel puțin în cazul culturii românilor, dau măsura unei structuri sufletești dominate de măsură și înțelepciune, ceea ce le conferă o specifică dimensiune filosofică. Ce este până la urmă filosofia, dacă nu starea pe care o dobândește un individ, sau o comunitate, stare aptă să pună mereu în mișcare ființa individuală și colectivă, încât limitele să nu apară înainte de a fi depășite? Ce sunt proverbele românilor decât forme sublimate ale spiritului românesc, mereu neliniștit, mereu în căutarea propriei identități, concentrate expresii lingvistice care s-au adunat mereu, răsărind ca florile câmpului primăvara, create într-un timp imemeorial și, de aceea, apărând ca fiind dintotdeauna, doar arareori exprimându-se prin opera unor personalități reprezentative, mai ales în competiția cu alte culturi distincte, cu spiritul altor popoare?