Opera gânditorilor români este, de fiecare dată, o tentativă de argumentare și explicare a unor idei-forță spuse. Dar care sunt insuficient explicate, tocmai din cauza marii concentrări energetice a unui spirit nedesfășurat și care nu poate lucra tocmai din limitările unei astfel de ”înfășurări” în el însuși. De la spusele atribuite lui Zalmoxe, la Cantemir, la Eminescu, la gânditorii interbelici, sau la românii universali ai secolului XX, mersul Gândului s-a înscris între două coloane: a premisei istoric asimilate prin profilul spiritual al neamului românesc (inevitabil conducând la tema specificului național) și concluzia că rămâne mereu ceva de spus, încât ne putem, îndreptățit, înscrie și noi în acest demers spiritual al umanității. Sensul acestui permanent periplu spiritual relevă și el cel puțin două dimensiuni semnificative: încordare a Gândului în sine, doritor de a a epuiza spusul, pentrua a putea să afirme mulțumit că a scos la iveală ceea ce este de spus, dar și dimensiunea morală a rostului său, într-o lume pe care se străduiește mereu s-o domine, reușind doar rareori, fiindu-i benefică această imposibilitate, pentru că altfel s-ar autoanihila. Am făcut aceste considerații asupra spusului și de nespusului, în linia sugestiei filosofului clujean citat, dar mai ales pornind de la specificitatea proverbelor, de a fi în același timp profund ancorate în viața comunității și încă, în mod istoric, sedimentate în ani, relevând mereu o dimensiune axiologică, dar și năzuind mereu la ipostaza metafizică a vieții, inducând intereogația și autointerogația, uneori tocmai pornind de la caracterul lor vizibil sentențios. Pentru proverbele românilor au fost identificate următoarele ”etnocâmpuri”: înțelepciune, adevăr, bunătate, cinste, demnitate, ironie, prudență, inteligență, dreptate, educație, cunoaștere, noroc, cumpătare, prietenie, voinicie, omenie, frumusețe, resemnare, respect, economie, soartă. (2) Ele sunt tot atâtea categorii axiologice, care pot fi analizate sub acest aspect, al bipolarității, al dihotomiei; orice proverb se constituie în urma opțiunii între două alternative, propunând una, argumentând-o, exemplificând-o, apelând la un limbaj pitoresc, expresiv, dar lăsând deschisă meditației și cealălaltă alternativă, în subsidiar, pentru cei care într-un anumit moment al vieții au ales tocmai acea variantă neacreditată social. De exemplu : ” Ascultarea e viață, iar neascultarea e moarte.”, ”Bună țară, rea tocmeală”, ”Inima înțeleptului e în limbă/ Și a nebunului în gură”, ”Înțeleptul și fără bani este bogat”, ”Nu în mult stă bunul, ci în bun stă multul”. Formula lingvistică obținută, variabilă de la o zonă la alta, este rezultatul unei îndelungate experiențe de viață colective, dar ea presupune și multe experiențe contrare, care au mereu loc și care justifică normativitatea zicerilor populare. Spusul aforistic este mărturia unei experiențe umane (ce este, cum este), nespusul este sugerat de orientarea normativă (ce trebuie, cum trebuie).

Cazul ghicitorilor este, de asemenea, elocvent asupra modului în care ”spusul” ascunde ” „de nespusul”, incitând ascultătorul să-l descifreze, sugerând un răspuns cu variante multiple, iar, uneori, incitând la creație spontanee. Genul enigmistic în general este construit, sub raport lingvistic, cu ajutorul parafrazei, uneori al parafrazei parafrazei etc., ceea ce denotă intenția unui ascuns care poate fi găsit, dar care odată descoperit induce, în continuare, posibil un alt nivel semantic și tot așa mai departe, ceea ce, la un moment dat, produce suspendarea gândului într-un blocaj transuman. Straturile semantice ale întrebării care induce un posibil răspuns (cunoscut de cel care formulează ghicitoarea, dar de aflat de la interlocutor) generează o tensiune a ”jocului” lingvistic și de gândire, cu valențe epistemice, dar și semn al unei experiențe sociale care îl angajează pe individ ca ființă a comunității, social, isteț, permanent interlocutor, cu disponibilități ludice. S-a spus că ghicitoarea există doar în măsura în care dezvoltă atribute neobișnuite obiectului său, iar în anumite situații chiar noi, nemaiîntâlnite. Nu este o simplă ambiguitate, ci o ”nesfârșire” consubstanțială lumii, creatoare de sens. Nu întâmplător a fost remarcată frecvența metaforei la nivelul ghicitorilor, ceea ce le apropie de poezie (prin inefabilul la care aspiră, dar și prin ludicul exprimării).

Asupra creațiilor folclorice esențializate (proverbe, zicători, cimilituri, ghicitori etc.) au meditat și au scris multe minți iscoditoare ale culturii universale și românești. Pentru frumusețea și profunzimea lor redăm în continuare cuvintele lui Lucian Blaga despre expresiv și inefabil în structurarea proverbelor: ” Proverbele sunt aforismele poporului, dar ele au un ce greu definibil, aproape cu neputință de realizat unui creator cult, anemiat de îndoielile reflexiei: un firesc ce înduplecă inima și inteligența cea mai incompatibilă, o grație a întâmplătorului, ceva mai presus de bine și de rău, ceva mai presus de adevăr și neadevăr. Cunoaștem proverbe românești care, prin finețea lor, par cuvinte dintr-o conversație spirituală, ce are loc mai mult între niște zei rustici decât între țărani. Proverbele par niște cuvinte de spirit azvârlite pe câmp unul altuia, de zei-plugari. Avem proverbe care sunt biciuiri de foc și proverbe care înainte de a se preface în cuvinte, au fost flori. Unele, discrete, deschid orizonturi metafizice. Altele sunt surâsuri desprinse dintr-o stăpânită resemnare a vieții. Unele au urâtul obicei al dascălilor care moralizează. Altele au un umor izbăvitor de tristețe.”(3)

Fiorul metafizic, deși prin semantica lui pare inevitabil o trăire subiectivă a unei ipostaze transpersonale, se manifestă înt-un mod specific la nivelul expresiei aforistice în general, al proverbelor și zicătorilor în special. Să analizăm succint unul dintre acestea: ”Cerul, pământul, focul și apa n-au judecată.” Mai întâi este relevantă intuiția existenței a patru elemente primordiale, constitutive și inseparabile în alcătuirea Universului, pe care le regăsim în primele teorii filosofice ale Orientului Antic, dar și la primii filosofi greci. Ceea ce devine semnificativ nu este caracterul lor întemeietor, mesajul cosmologic, ci rostuirea înt-o dimensiune impersonală, care conferă un reper transcedental unei lumi supusă perpetuu ascendentalului și descendentalului. ” A nu avea judecată” nu presupune lipsa atributelor umanului, ci mai ales calitatea de a fi dincolo de posibile erori, slăbiciuni și, deopotrivă, de a fi mereu raportate la rațiune. Ceea ce afirmă expresia lingvistică în sensul strict al unităților semantice pe care le conține este spusul mult mai puțin semnificativ decât imposibilitatea de a reda ceea ce presupune ”a nu avea judecată” în cazul unor elemente constitutive ale unei lumi ce pare centrată, totuși, pe om, dar care în dimensiunea ei esențială se întrevede a depăși condiția umană, într-o transcendență mereu de interpretat, niciodată de explicat. ”De spus” nu este totdeauna de ordinul metafizicului, ci, așa cum am arătat deja, un posibil reper al potențialităților etice, ceea ce conferă proverbelor o mare putere de sugestie și chiar de normativitate socială. Expresiile aforistice, zicalele, proverbele etc. afirmă de fiecare dată superioritatea calităților, în raport cu defectele, funcționând astfel și ca o modalitate educativă. Revenind la punctul de pornire al prezentelor reflecții, aceste esențializate expresii funcționează autonormativ și autoeducativ, mai ales în situații existențiale dilematice, când decizia nu poate fi amânată, fără riscul de a rata experiența pe care întâmplător sau voit o parcurgi, pentru că îți aparține și-i aparții. Iar o ratare, deși este și ea tot o experiență, rămâne o ratare, adică o posibilitate evidentă, refuzată din slăbiciunea ființei individuale, iar nu din prea puternica voință autoimpusă într-un câmp social luat în stăpânire. ” De spus” devine o normă obligatorie, adică odată afirmată supusă inevitabilei eroziuni temporale, dar abia în acest moment este posibil și ” de nespusul”, singura formă de salvare și absolvire a ființei individuale ”aruncată în lume”, cum ar spune existențialismul. Dacă ”spusul” ne este accesibil multora dinrtre noi, cui, oare, îi este deschisă calea spre ”de nespus”?