Cu o spaimă pe care nu puteam să o controlez, ca într-un ușor tangaj pe verticală se adânceau în negrul de nepătruns dreptunghiuri în dreptunghiuri. Venea din huda aia a necunoscutului, terifiant, frigul. Poate că aveam febră și mintea o luase razna, deși nu cred, pentru că soarele, îmi amintesc bine, se vedea printr-o fereastră așezată undeva pe tavan, chiar acolo de unde venea întunericul, acolo de unde se deschideau dreptunghiurile și mintea mea, deși știa că e noapte, accepta lumina și cumva și căldura ce venea de sus, dar nu ajungea la mine nimic din ele pentru că eram învelit într-o peliculă de transpirație care mă ținea prizonier în frig. Prizonier și total imobil. Nu am apucat să procesez prea mult antagonica stare când l-am auzit strigând „Vineee!” și vocea lui m-a absorbit prin tavan exact prin mijlocul dreptunghiurilor pe care aș fi vrut să le ating, dar nu am reușit pentru că mișcarea lor devenise mai violentă de parcă ar fi vrut să se ferească. Într-o clipită eram deja afară, sau înăuntru, asta nu mai știu, în capătul unei străzi. Stăteam în mijlocul drumului, amețit și trăsnit de lumina puternică a amiezii și priveam uimit cum pâcla de transpirație se desprinde de pe corpul meu, nu prelingându-se, ci crăpând ca o eczemă suprainfectată și cum cade pe asfalt în bucăți devenind la contactul cu șoseaua un fel de nisip albăstriu, dar transparent. „Ia drujba!”, „Ia drujba!” mi-a zis și am văzut cum plutea spre mine o drujbă imensă. Eram prea mic pentru ea și am înțepenit de frică sub mișcarea lamei care se învârtea cu o viteză nebună deasupra mea. „Ia drujba!”. Vocea era mai aspră decât spaima așa că am întins ambele mâini spre hardughia care huruia amenințător. Am devenit dintr-o dată mult mai înalt. Mai înalt decât casele. Și puternic. Mult mai puternic. Îmi plăcea teribil noua perspectivă, noul orizont. Vedeam până departe acoperișurile caselor ca pe niște capace dreptunghiulare care se înșirau cuminți, până departe. Spațiile dintre ele erau ca liniile întretăiate. Știam că sunt străzi. Alte străzi. Era fain acolo, în mai sus. Am început să mă destind. Am zâmbit. Pentru prima oară, după mult timp, am zâmbit. Parcă și cerul era mai aproape. Trebuia doar să întind mâna ca să îl ating. „Nu ridica mâna!” a tunat de undeva. M-am întors să văd cine e. Nu l-am văzut, pentru că acolo unde ar fi trebuit să fie, adică undeva în mijlocul străzii, nu era nimic, dar în schimb se auzea din celălalt capăt al străzii un vâjâit. Un val imens ca un tsunami, cu creasta argintie plină de pești care se zvârcoleau între asfalt și lumină, venea. Veneau! Pe măsură ce peștii umpleau strada deveneau și ei mari. Creșteau sub ochii mei și deși mi-am închis ochii instinctiv, speriat de valul care urma să mă înece, am zărit ceva ciudat. Peștii, chiar înainte de a ajunge la mine, se roteau de-a latul străzii și se aliniau unul lângă altul fiecare cu burta pe asfalt și spinările ridicate spre același cer spre care am vrut să întind mâna. Acum strada mea arăta ca o scară lungă, culcată la pământ, care avea treptele formate din spinările peștilor. Am privit spre celelalte străzi și le-am văzut și pe ele pline de pești ca pe o hartă de scări, numai scări, orizontale, până în zare. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Peștii erau și ei mari cât casele și cât vedeam cu ochii nu zăream altceva decât acoperișuri și pești, dar niciun om. Asta m-a întristat un pic. „Nu ai voie!” am auzit de deasupra. Am ridicat privirea, dar nu era nimeni acolo. „Nu ai voie să fii trist!” a repetat. Chiar nu înțelegeam cum aș putea să controlez tristețea, dar tot ce spunea vocea trebuia să devină realitate. Era o forță dincolo de cuvinte care mă transforma într-o marionetă. Am realizat asta și am devenit și mai trist. Cât eram de neputincios! „Am spus că nu ai voie să fii trist! Zâmbește! Ridică mușchii din colțurile buzelor! Nu îmi plac oamenii triști!”. Am făcut cum a zis și nu știu dacă a ieșit un zâmbet sau o grimasă, dar nu mai conta. Făceam exact ce mi se spunea. „Feliază peștii!” „Ai de lucru! Nu mai sta!”. Automat am pășit spre primul pește. Deși crescusem brusc în înălțime, atunci când am luat drujba în mână, tot trebuia să ridic lama deasupra capului ca să pot face ce mi se spunea. Prima tăietură a despărțit capul de trunchi și capul a dispărut. Nu a căzut pe pământ. Pur și simplu a dispărut. Priveam buimac locul în care a fost capul și vedeam în secțiune coloana albicioasă pe lângă care se scurgea în șuvoaie, sângele. Am făcut un pas în spate ca să nu mă murdăresc. „Înapoi la treabă!” „Sângele nu e important! Nici capul!” a strigat la mine și mi s-a părut că vocea suna un pic altfel, dar imediat a zis, iar, „Înapoi la treabă!” și atât de imperios suna încât m-am precipitat spre imensul pește. Am tăiat prima felie. Halca a căzut pe asfalt și m-a stropit din cap până în picioare, inclusiv pe față, cu sânge. Nu puteam să îmi șterg fața pentru că mâinile se sudaseră de mânerul drujbei așa că am mi-am lins buzele care între timp se uscaseră de spaimă. „Nu îmi plac oameni fricoși! Nu ai voie să te lași cotropit de teamă!” Vocea mă speria. De fapt mai tare mă speria că știe cât îmi este de teamă. Cine e? De ce are atâta putere asupra mea? Nu știu dacă era sângele peștelui sau al meu, dar știu că nu era sărat și nici dulce. Era ca apa. O altfel de apă și parcă nu mi-a mai fost sete. Deci conta sângele! Nu cum a zis el! A fost doar un fulger de gând pentru că imediat mi-a spus să strig la fiecare bucată de pește care cade, „Cadeee!” Și am strigat „Cadeee!” De fiecare dată. Din toți bojocii. Hălci sângerânde cădeau cu zgomot pe asfalt, una după alta, într-un ritm de metronom bine reglat. ”Bzzzz! Cadee! Fleoșc!”, „Bzzz! Cadeee! Fleoșc!” și tot așa, până am ajuns în capătul străzii. Am răsuflat ușurat. Acum puteam să mă odihnesc. Am vrut să-mi iau mâinile de pe drujbă, dar chiar înainte de a gândi asta, el mi-a spus, răstit, „Continuă!”, „Treci pe strada cealaltă!”. Nu îmi plăcea deloc tonul lui și nici că trebuia să continui, dar am început feliatul peștilor de pe strada cealaltă. „Bzzz! Cadeee! Fleoșc!” Până la capăt. Acum chiar puteam să îmi trag sufletul. ”Lor le e foame!”, „Continuă!”. Și am continuat. Dacă le era foame! Restul a venit în mod natural, un fel de automatism, un robot care tăia, făcea următorul pas, tăia și nu gândea. Nu știu cât a durat asta. Stradă după stradă. Felie după felie. Sânge. Apă. Sânge. La un moment dat am realizat că era prea multă liniște dincolo de „Cadee! Fleoșc!” pentru că trecuse ceva timp de când nu i-am mai auzit vocea. Brusc îmi lipsea. Nebunia asta începuse cu un dreptunghi și un imperativ „Vineee!” Poate era „Vino!” Nu îmi mai aminteam. Dacă era „Vine!” mă prevenea că… dacă era „Vino!” mă chema spre… Voiam să îi aud din nou vocea. Poate mă lăsa să îl întreb cum a început totul. Era pustiu fără el. Și faptul că aveam timp să mă gândesc la toate astea mă obosea mai tare decât brațele ridicate, coborâte, pașii mecanici, străzile care nu se mai terminau. Parcă aveam din nou liber arbitru, spațiul ăla fals al alegerii care mă guverna înainte de dreptunghi, tot ca un fel de mecanism, dar silențios, un fel de hologramă care analiza instantaneu și dădea verdictul în locul meu. Realizam, comparam. Înainte de tavan eram un alt om. Nu știu dacă era mai bine ca acum, dar sângele ăsta în care aproape că înotam și mâncarea de care ei aveau nevoie au scos la iveală pe cineva care chiar dacă a era obedient și ascultător unei alte voci, era diferit, era parcă mai ușor. „Vino!”. Am ridicat ochii. Chiar voiam să îl văd, dar pe măsură ce ridicam privirea, peștii, așa feliați, se reîntrupau cu cap cu tot, nu știu de unde apăreau capetele, căci nimicul în care dispăruseră devenise și el nimic și totuși de acolo din nimicul în care se ascunseseră, apăreau, se lipeau la loc pe feliile imense, care se lipeau și ele una de alta. De data asta peștii erau culcați pe lateral, stivuiți, iar din spinările lor se formau trepte spre în sus scânteind ca o sabie cu lama lată. „Vino!”. Am lăsat drujba din mâini, de fapt s-a desprins singură și am pășit pe prima treaptă. Mă așteptam ca o dată cu desprinderea de sol orizontul să se lărgească și să îl văd pe cel care îmi vorbea, dar treptele formate din spinările peștilor au început să se miște, unduindu-se, de parcă voiau să îl ascundă. Am realizat, privind scurt în jur, că și de pe celelalte străzi se ridicau scări din spinări de pești, dar nu vedeam niciun om. Atunci cui îi era foame? Pentru cine am feliat sisific nenumărați pești? Și unde mă duc? „Doar unde trebuie!” a zis parcă mai blând. „Urcă!”. Mi-e teamă de înălțime! „Știu!”. „Urcă!”. M-am apucat strâns de solzii peștilor și am mai urcat o treaptă. Nu vedeam nimic altceva decât solzi transparenți, ieșiți în relief, așezați parțial unul peste celălalt ca niște țigle. Fiecare treaptă în plus îmi scormonea măruntaiele de groază și îmi venea să vomit deși nu alunecam în timp ce urcam. Palmele și degetele se lipeau perfect pe solzi, dar tot eram terifiat. „Ți-am spus că nu îmi plac oamenii fricoși! Nici triști! Urcă!” Și am urcat. Lent. Lipit ca un timbru de transparența solzilor. Ritmul cordului meu prelua la fiecare treaptă ritmul inimii peștelui următor și la un moment dat am realizat că avem același tempo, aceeași frecvență. Asta m-a încurajat. Parcă eram și eu pește. M-am amuzat și am realizat că nu mai eram singur. Urcam. Cu fiecare treaptă cucerită mă simțeam mai curat, mai fără sânge, mai fără cap. Mai liber. Mai ușor. Nu m-am mai întrebat unde sunt oamenii, nici unde mă duc și nici nu mai îmi era frică. Urcam. Urcam și peștii deveneau din ce în ce mai strălucitori, solzii lor de care mă agățam se curbau un pic în partea inferioară formând o mică scăriță în care îmi așezam lejer piciorul și din care cu ușurință puteam să mă împing spre cealaltă treaptă. De la o vreme atât de ușoară devenise urcarea încât îmi părea că un fel de hamac mă leagănă între cer și pământ și peștii erau doar niște indicatoare pe care le ating din când în când, cât să nu ratez direcția, spre în sus. Nici nu mai trebuia să mă agăț de ei, ci doar să urc în timp ce mă lăsam umplut de moleșitoarea legănare. Nu știu cât a durat asta, dar brusc, am auzit undeva deasupra mea cum se ciocneau dreptunghiurile, alea de dinainte de voce, alea din tavanul în care era fereastra zilei și noaptea frigului, alea care, parcă, voiau să mă oprească. Doar pentru o fracțiune de secundă aș fi vrut să am timp să le și văd, nu numai să le aud, ca să înțeleg, dar acel ,,Vino!” s-a auzit mai tare ca ele și pur și simplu, fără să mai gândesc, m-am dus.