Până de curând conferențiar universitar cu o carieră științifică temeinică, Luminița Giurgiu a schimbat toga academică cu haina mai fluidă de portar la Spitalul de doruri cronice din Sibiu, calitate în care a scos în lume cinci volume de versuri: „Flagrant delict de emoție” (Eikon), „Fără suflare” (Eikon), „Floare carnivoră, speranța” (Editura pentru Artă și Literatură), „Această tandrețe” (Editura pentru Artă și Literatură) și Inimioni (Editura pentru Artă și Literatură).
Noul volum de poezie al Luminiței Giurgiu are, de bună seamă, un titlu cel puțin inedit: inimioni. Un cuvânt, desigur, inventat. Un cuvânt, desigur, compus. Compus din inimă și din nu se știe sigur ce anume. Inițial, mintea mi-a zburat la celebrele personaje de desene animate, minionii. Dar citind volumul, am văzut că sunt slabe șanse să fie aceasta soluția dilemei. Ci mai degrabă am ajuns să oscilez între următoarele două posibilități de combinații: inimă + neuroni și inimă + ioni (cei din chimie, nu cei din calendar). Și aceasta deoarece am observat în acest volum, o predispoziție a poetei pentru oscilarea între sfera cuvintelor duioase, a cuvintelor poetice în sens strict și sfera raționalității aparent reci, a gândirii carteziene, sau chiar sfera postumanismului, gravitând în jurul ideii de robot, de inteligență artificială.
Și pentru că totuși, primul termen care compune cuvântul inventat, inimioni, este inima, și primele poezii din volum sunt centrate în jurul inimii, al emoțiilor, al sentimentelor, începând chiar cu motto-ul volumului, care surprinde doar chintesența trăirilor poetei: „când m-au chemat în sfârșit să/ mă întrebe ce mi-a plăcut mai mult și mai mult/ să fac în viață/ o pasăre și-a prins cuibul de/ tălpile mele// să mă emoționez/ am răspuns”; și continuând cu poezii mai complexe, în care un rol semnificativ îl au imaginile utilizate, care se concretizează în adevărate metafore, din care vedem că emoția invocată în motto, nu se realizează doar la polul pozitiv, ci și la cel negativ, că zborul nu este mereu în sus, spre tării, ci și în jos, întors pe dos, spre lumea de jos, nu atât ca altitudine fizică, cât mai ales ca altitudine sufletească: „ca să dea în vileag zborul/ păsările au fost prinse și schingiuite/ când le-au întors pe dos ele au continuat/ plutirea pe dinăuntru// le-am văzut ochii lacrimile înnodate basma/ sub bărbia cerului dar niciun/ sunet n-a tulburat timpul cu/ diapazonul de sânge/ soldații lui și-au săpat tranșee în viori/ unii au pus păsări la baionetă/ și mă ucid o dată de două ori// n-am să m-arăt prea curând/ lasă! o să le crească flori/ în cătări”.
Dar semnele că avem de a face cu o oscilare perpetuă între inimă și minte (inimă + neuroni/ inimă + ioni), apar destul de timpuriu, de la primele poezii, ilustrate într-o manieră destul de crudă, de rece, de rațională: „în pieptul meu e un/ spital de doruri unde răbdarea/ fumează// prin minte îi unduiesc verzi câmpuri/ de tutun cum așteaptă/ pe holuri inimi doar șolduri/ fără picioare// întârzie poezia la o țigară se umflă plămânii/ cu vântul de heliu/ plutesc eu// unde răbdarea fumează/ e un spital de doruri în/ pieptul meu”.
Desigur, apogeul răcelii metalice din sfera raționalității, este atins în poemele în care întâlnim conceptul de robot, de inteligență artificială, chiar dacă nici în acestea, componenta vie nu lipsește cu desăvârșire, ba chiar își cere dreptul la existență și chiar la supremație: „la blugii mei rupți asortez/ perle poate nu e/ decât iluzia unui rafinament/ extenuat dar plin de atitudine/ mă simt vie și-mi port smart-casual-elegant/ crucea anul acesta s-au lansat noi/ modele mai ecologice fiabile/ din materiale beton care se autorepară/ permit trecerea aerului fiind foarte ușoare/ pot deveni aripi// așa că profit// încerc să mă țin la curent cu diverse fleacuri pe bază/ de plante/ ca să combat teoria cum că într-o lume a/ electrocasnicele inteligente am fi/ rămas ultimii proști nimic mai fals/ ultimul robot AI declară că nu/ l-a creat nimeni a evoluat singur dintr-un fier/ de călcat uitat dumnezeu știe când de o bunică/ pe plită// ah, cum mă relaxează neliniștile lui pessoa!”; „după o zi cumplită o seară/ de groază lipsește/ toate măștile sub care hohotiți de încântare/ nu pot ascunde la nesfârșit urma/ dar să o iau pe îndelete, mai întâi umbra/ mi-a fost ter-ciu-i-tă sub roțile unei goelete ce transporta/ absurde blocuri de gheață în care/ zeități conservate așteptau cu încrederea dată la maxim/ ultimul/ software de upgradare”.
Și totuși, în pofida unei atmosfere predominant apăsătoare, provenită, desigur, de la perpetua luptă dintre emoție și raționalitate, volumul nu este lipsit nici de poezii în care simțul ludic preia ștafeta și se manifestă din plin, funcționând, cum altfel, ca veritabile supape emoționale. Astfel, descoperim pe alocuri o serie de formulări ștrengărești, cum ar fi următoarele: „andrapii și geminele au liurit pelime/ sende sende compino amar/ peste tot liorite/ începutul e mereu un plural” sau „în creier ai un elefant și un călăreț. ultimul/ a crescut peste primul s-a întâmplat recent/ în mii de ani de neatenție și grație. cu apa/ la buze îi urci acum pe o funză/ și sufli”, care te fac să te întrebi dacă nu cumva, varianta de combinație din titlu, inimi + minioni, nu ar putea fi totuși o variantă fiabilă sau valabilă.
În concluzie, aș spune că poezia Luminiței Giurgiu este una deosebit de complexă, dat fiind faptul că aceasta este în egală măsură modernă și chiar ultramodernă, având irizații de postumanism, dar păstrând totuși și ceva din dulceața poeziei clasice, reușind un mix excepțional de lirism suav, sapiențial și ludic, ceea ce creează o atmosferă poetică ideală pentru hrănirea atât a sufletului, cât și a spiritului.
- Cronica volumului de poezie Inimioni de Luminița Giurgiu, Editura pentru Artă și Literatură, 2025