Imaginaţi-vă că arhitectul la care apelaţi să vă proiecteze noua locuinţă v-ar apostrofa părinteşte: „Domnilor, metrul, aşa cum îl ştiaţi dumneavoastră, e un concept depăşit, ca să nu mai spun că el a fost abuzat de vechiul regim şi nu putem face abstracţie, dar nici nu mai putem folosi astăzi încărcătura semantică pe care a dobândit-o atunci. Trăim în altă paradigmă, domnilor, trebuie să ne adecvăm la trendul relativist actual, să gândim liber şi să acceptăm că au aceeaşi legitimitate conceptuală şi cei care cred că metrul are 110 centimetri, şi cei care, cu mai multă toleranţă analitică, propun un metru de lungime variabilă – 75 de centimetri în zilele curente, 88 peste weekend şi negociabil de sărbătorile legale. Aşa că iată planurile mele, vă previn că ele pot fi puse în practică numai de cineva care are mintea liberă şi nu se cramponează de ideea desuetă a metrului de exact o sută de centimetri… şi, de asemenea, vă avertizez că orice eventuală plângere relativă la rezistenţa construcţiei va fi interpretată ca dovadă a faptului că aţi rămas tributar dogmelor vechiului regim”. La capătul acestui monolog sunteţi, desigur, liber să reacţionaţi potrivit temperamentului propriu: râzând în hohote, invocându-i apotropaic şi propiţiatoriu strămoşii, concediindu-l sau dându-l pe mâna protecţiei consumatorilor. Un singur lucru vă recomandăm insistent să-l evitaţi: nu vă apucaţi să construiţi o asemenea casă nici măcar dacă aţi accesat o finanţare nerambursabilă, iar dacă ea a fost totuşi construită, sub nici un pretext nu vă mutaţi înăuntru.

Exerciţiul de imaginaţie de mai sus nu este deloc gratuit. Este adevărat, cu greu veţi găsi un asemenea interlocutor printre arhitecţi, ingineri, medici, avocaţi şi alţi exponenţi ai profesiunilor aflate sub dictatul rigorii. În lumea ştiinţelor spiritului însă, mai cu seamă printre istorici şi filosofi, – deşi atât istoria, cât şi filosofia sunt ştiinţe-şi-ceva-în-plus, dar în primul rând ştiinţe – este mult mai răspândit sentimentul că în joaca cu conceptele poate fi îngăduit orice. Iluzia că părţi ale realităţii pot fi schimbate doar schimbându-le etichetele a ispitit spirite mai mult sau mai puţin hărăzite în toate epocile, configurându-se uneori în utopii, alteori în dogme şi nu o dată în maladii societare – dar ea s-a risipit ca fumul atunci când oamenii au constatat că oricât i-ai spune câinelui pisică, acesta nu se va apuca să miaune. Einstein, cel atât de des (şi de abuziv) invocat în sprijinul încăpăţânării unor fiinţe raţionale de a-şi ascunde mărginirea sub faldurile relativismului, a fost cel dintâi care a respins această paradigmă calpă, decretând: E de ajuns un grăunte de fapte ca să răstoarne un munte de teorie. Fatalmente, nici axioma einsteiniană n-a fost de ajuns de lămuritoare, şi asta pentru că, cel mai adesea, refugiul în relativism nu are de-a face cu căutările şi îndoielile spiritului, ba chiar nici măcar cu eşecurile acestuia – ci cu lipsa de onestitate a relaţiei dintre suflet şi raţiune, ori doar a prestidigitatorului conceptual faţă de seamănul său. Dovada se poate face uşor: cereţi-i celui care proclamă absolutismul relativismului ca, în acel moment din zi în care se află faţă în faţă cu el însuşi, să-şi repete cu glas tare presupusele convingeri, în timp ce se priveşte în oglindă: Totul este relativ, nu există realităţi imuabile, existenţa este doar percepţie. Şi abia apoi să folosească aparatul de bărbierit.