Transcendentul nu poate fi discutat ca o simplă „butaforie“ a exteriorității în derivata lui dincolo, paradigmă depășind orizontul experienței ori realitățile și principiile cunoașterii. El este, el definește, numește și situează, abjură ori consacră limpeziri ale sensului. Cu un titlu ținând mai degrabă de strategia jucăușă a unui eu auctorial, dezinvolt sub carapacea protectivă a temporalului, pe care o va străpunge cândva, nu se știe când, dar pentru că se știe, înțelepciunea fi-va a materiei în vrie absolută („am în stomac un rac și merg înapoi în mine/nasc ziua de mâine/din stelele cerului gurii mele/îmi curge veșnicia în păr//îmi prinde planta rădăcină în mână/mi-a spus -/bei prea mult pentru un înger/i-am spus -/gust materia“), volumul Amaliei Brăescu, infinitul vrea nimicul (prefață de Ioan Lascu, Craiova, Editura MJM, 2024, 94 p., grafica pe copertă de Traian Abdruda, cuvinte însoțitoare de Marian Odangiu și de Al. Cistelecan) se află departe de scrisul înțepat al unei promoții care, chiar de la debut, vrea totul dintr-o dată, are lideri talentați dar prea grăbiți să-și asume podiumul consacrărilor. E adevărat, nu întotdeauna precocitatea e un avantaj dar întotdeauna un joc oniric poate provoca un delir luxuriant sau poate înzestra cu proprietăți curative orice cuvânt. În cartea sa, Amalia Brăescu izbutește, pe urmele unui străvechi „apostolat“, per speculum in aenigmata. Iar destule din poemele pe care le parcurgi cu bucurie nu consacră inițierea unor lecturi de relaxare ci vin dintr-un reflex spontan, al aceluiași eu controlând destul de bine perspectiva lucidă.

Descifrarea acestui spectacol liric nu incumbă rame semiotice în interpretarea fragilităților existențiale, iar festinul poeziei dă târcoale unui spațiu protector, care include, totuși, o teatralitate bufă. Evoluția sinuoasă a versurilor în edificarea poemelor temperează de-retorizările exagerate și acest gest de mistificare a propriilor percepții arată mai cu seamă rezultatele bunei asimilări într-o lume a tuturor contextualizărilor, lume în care mulți (chiar și autorul acestei cronici) nu sunt familiarizați cu „jargonul“ IT. Prin urmare, majoritatea poemelor arată un pact faustic cu voința unei sonorizări în miezul oximoronic de „tăcere sonoră“, de tensionări cumpulsiv-ludice în final de vers; așadar, nu nevoia rimei ar ilustra mai bine experiența traumatizantă cât povara asimilărilor comprehensive, povara dublului viață-moarte, deja o ficțiune blurată în poezia actuală, ca o prelungire într-o tautologie a tuturor nefericirilor: „ești cel de pază/când nimănui nimic nu datorește/totuși, dator sieși își este/strămoșii ce vor veni/tot noi vom fi/din mine când scoasă fjui/în alta născută mai târziu căzui//focul își strânge pământul în humă/pentru pătrunderea în taine/prin vene în interne organe/unde cântă un menestrel/la arsul codrilor în lună/înalt cobalt răsună//tăcere sonoră/cu degetele ai băgat moartea în mine/în oase moartea coase umed/ce a rămas din mine crud/îmi răsare în amurg“ (viața se trage de moarte, p. 62).

Dureri ascunse, dar nu neapărat reminiscențe dintr-un obsedant detailism așa-zicând optzecist, revendică anecdota cotidianului sterp. Sadismul „jucării“ degenerescenței estompează publicul întâmplărilor, corupe un peisaj oricum în dezordine cardinală („am aruncat noaptea din groapă/în plop/soarele a sângerat din pleoapă/în galop“), generatoare de lacrimi ale ploii, ca senzualitatea mateină cotropită de uimiri. Un medievalism apocrif pare să aibă un rol demolator, precum scrisul borderline dar această frenezie contagioasă evocă un actant parcă re-interpretând pudibonderia „în bucuria materiei“, cum se întâmplă în ludicul poemului limba pietrei: „la răsărit îmi despic limba de piatră– flamă/în bucuria materiei/decid a fi sau nu lăsat în lut/când bulb lucid ucid/trăgând în plug tern spic/curg în etern fâșie de magmă/m-am prins rădăcină la stingerea cerului/în genunchi îmi sunt marmură/luat de lumină/m-am întins sub tine și m-ai interzis/nimic nu era de scos din pustii/când cerul latră/cu ochi târzii fals sfâșii/în pustă piatră//amzugrăvit apusul/apoi mă izolez în otrăvit abisul/rece fântâna fierbe în pietre/în tâmplă am un zeu/fecior din fecioară/lucifer coboară“ (limba pietrei, p. 20).

În volumul Amaliei Brăescu hedonismul, mascat adesea ca punct de pornire, nu a fost cu totul o dificultate de „învins“. Eul scriptor, un cirac umil vrând să prefațeze și de-construcții, vrea mai degrabă să pavoazeze insolubilul, fiind un observator, minuțios al unor proiecții explorând straturi de conștiință și de oralitate secundă (Paul Zumthor). Iar în gramatica unei astfel de reducții ontologice, cuvântul devine o biată trăsătură semantică,  imperfectiv în distribuțiile convertirilor, între dictum și modus, atribuind până și straniului similaritate paradigmatică. O carte în care accentul și ritmul instituie conotările realului agrest, sistemizarea memoriei ca monadă a descifrărilor destinului ființial, poemul re-devenind, cum la generația lui Pound, tip de intonație reverberantă a dislocărilor lumii. În preajma nebuloaselor disjunctive ale idealității pierdute supurează, involtă în stridențe, materia. Dar eul-interpret, desigur, „scrie“ poeme.