Nu mi-am închipuit nicicând că îmi voi scrie cândva memoriile. Întâi pentru că nici nu aș fi avut prea multe de scris, o viață de om normal, fără momente de răscruce spectaculoase. Pur și simplu trecător prin zile și nopți pe partea aceasta a pământului. Deși, soarta avea să-mi dăruiască numai lucruri plăcute sufletului meu, o viață de întrebări în căutarea răspunsurilor în straie de ziarist (de presă scrisă, radio și televiziune), și să-mi scoată în cale și multe momente deosebite. M-am lăsat mai degrabă dus de firul unor calde amintiri, încercând să mă dumiresc pe mine însumi, întâi, apoi pentru a le așeza pentru aflarea urmașilor mei – cum mă mănâncă mereu palma să iau creionul în mână (mă rog, vorba vine, clapele tastaturii laptopului mai degrabă) –, și să scriu vrutele și nevrutele din existența mea.

Aceste rânduri s-au ivit însă din nevoia de a umple un timp în care stăteam imobilizat în camera mea. În loc să mă uit pe pereți sau să frunzăresc cărți care nu mă chemau de loc în acele zile, doream să-mi înving durerea și plictiseala, m-am lăsat năpădit de amintiri. Ceea ce urmează este un jurnal de viață, fragmente disparate, ceea ce merită reținut. Restul e tăcere, vorba Cuiva.    

                                                                   8 aprilie 2014, marţi

          Fişa de internare 1 aprilie 2014, ora 0,00

          Diagnostic: Fractură bimaleolară comitivă cu deplasare, picior stâng.

          Ce banc tâmpit.

Coboram din tramvai, beznă, greşesc pasul. Veneam bine dispus de la „Zilele poeziei”, unde filmul meu „Nichita la Belgrad” fusese aplaudat, iar regizorul Sabin Popescu îmi făcuse semne că îi dăduseră lacrimile. Decor elegant, spoturi de lumină în tavane, vin negru, îmbrăţişări, vorbe…

Istorie.

Mirosul de asflat încins, Salvarea, glezna se mişca aiurea…

Istorie.

Un pat în spital poate fi un univers. Perna, pătura, telefonul, cartea, revista cu integrame. În patul din dreapta, de lângă perete, întâi un fost medic de origine siriană, amabil, săritor, comunicativ, apoi un şofer de autobuz, curse cu mineri într-o mină din Gorj. În stânga, internat deodată cu mine, un ins pirpiriu, luat la bătaie nitam-nisam. Suspect de rupere a splinei, apoi operat, aşteaptă să-şi dea fiul examenul de conducere şi o întind amândoi în Germania, unde mai lucrase, la o firmă de-a vărului. În patul de lângă geam, a doua zi, se aşeza un tânăr care venise să i se scoată şuruburile şi o sârmă. Îşi zdrobise la lucru glezna. Trebuia să fi venit acum un an, dar de frică amânase. Între timp osul rejectase corpurile străine, care acum îl jenau şi nu mai avusese încotro, venise să i le scoată. În rândul de vizavi, lângă peretele de la baie, alt tânăr, numai zâmbet, într-o clipă de supărare lovise zidul cu pumnul şi îşi rupsese două degete. Iar alături de el Ţiganul. Personaj de roman. Aparent zgomotos şi impertinent, de parcă totul i s-ar fi cuvenit. Convorbiri nesfârşite cu ai lui, cu sonorul telefonului dat la maximum, de ziceai că piranda e aici, alături, deşi se afla bine mersi tocmai la Reşiţa, în care ţigăneasca lua tonurile cele mai isterice, iar muzica distorsiona acorduri siderale. Viaţa lui, o tragedie. Între primii doi copii e o distanţă de opt ani, apoi a început  să-i placă muierii să nască şi a mai făcut trei. Cea mai mică, de trei ani, se juca în nisip în faţa casei când vecinul a dat maşina în marşarier şi a trecut peste ea. Apoi încă o dată, că nu înţelegea ce-i strigau oamenii care priveau îngroziţi scena. Aveau să o „repare” la Timişoara. Lui îi căzuse un tub pe picior, „măcelarii” de la Reşiţa voiau să-i taie piciorul, unul din cei trei ortopezi, care nu-i dădeau între ei nici bună ziua, i-a şoptit să fugă la Timişoara. De la Spitalul  Judeţean fusese trimis acasă, se refugiase la Municipal. Aici o luară de la capăt, i-au legat oasele, muşchii şi începuse să spere. În rest valea prin salon cu cârje, în privirile mele entuziaste (şi pline de invidie) şi ne întreba cu ce să ne ajute. N-aveam nevoie de nimic, Cristina, Bella, Ionuţ erau mereu la mine.

Operaţia, liniştea aceea, discuţiile banale din jur, feşele, întărite într-o atelă zdravănă, înlocuind ghipsul greoi, din nou Salvarea, acasă.

Cred că primul lucru pe care mi-a fost dat să-l văd a fost Lumina. Se prefira printre obloanele geamului. Piaţa Adamachi, Timişoara.

M-am născut la Spitalul din strada Odobescu, la 26 august 1946, într-o zi de luni, dar Lumina aveam să o primesc aici, odată cu mângâierile mamei. Nu ştiu cât erau de pricepute şi cât fusesem de aşteptat, dar mâinile ei îmi dădeau căldură şi speranţă, iar dacă tot se întâmplase, fusesem dorit cu ardoare.

Regăsesc de curând într-un sac cu hârtii vechi, scăpate miraculos de dinţii şoarecilor din podul de pe Lenin, o fotografie în care mama, împreună cu o femeie şi un bărbat, se proptea de capota unei maşini, marcă americană, undeva pe o câmpie. Pe verso scria că fusese făcută la 15 august 1946, cu câteva zile înainte de a fi venit eu pe lume. Măresc cu lupa zâmbetul, îi ghicesc taina, aştepta să mă cunoască. Era fericită şi puţin timidă, iar eu nu eram corpolent peste măsură, vorba aceea, un boţ de humă…

Încăperile miroseau a lavandă. Târziu aveam să descopăr dulapul bunicii. Mausoleu alb, cearceafurile, feţele de masă închipuiau în ochii mei fabulaţii incerte, ce-mi veneau de undeva din zona netrăită, corăbii ori mormane de giulgiuri, prevestiri ce mă fermecau, dar îmi şi dădeau fiorii unor promisiuni neştiute.

Casa avea o grădină interioară, umbroasă, straturi de flori împrejmuite de un gard verde. Un şamli răsturnat, pentru neştiutorii de bănăţeană, taburet, închipuind un ţarc pentru mine, şi o pisică, tărcată, într-o poză rătăcită, mijisem ochii excedat de lumină.

De fapt casa comorilor se afla în fundul curţii, unde locuiau naşii mei, familia Cimponeriu. Încăperi întunecate, mobilă veche, impunătoare, şi luminile colorate, dar austere, din rafturi, spre care întindeam mânuţele amuzat. Erau cărţi şi habar n-aveam ce vor însemna acestea pentru mine cândva…

Deci lumina prefirându-se prin stinghiile transparentelor geamurilor, zăbrele strălucitoare în care pluteau ca în apele de la Egina (insulă grecească, unde subit îmi reveniseră în memorie amintirile cu pricina, pasămite inspirat de Platon, ori Sfântul Nectarie trăitori aici) fiinţe mirifice, se loveau, se respingeau, îşi dădeau ocol, o lume minusculă ce-mi dădea de gândit, cât voi fi fost de profund atunci, cu repezișurile ei care nu rareori mă înveseleau în nebunia ei.

Puţine amintiri. O durere cumplită, căzusem de pe trotinetă. Îmi spărsesem capul, un tunel negru în care doar şoaptele mamei reuşeau să pătrundă… poate vecina, Zaradka neni, cu dulceţurile ei, poate dr. Villany, o fată bătrână, adusă de spate, dar tenace când era vorba de mine, ce mă învăţase să spun „O”, şi aşa îi rămăsese porecla, O neni. Locuia în strada Asăneşti, împărţind apartamentul cu familia compozitorului Mircea Hoinic. Cui aparţinuse înainte, în întregime, nu ştiu, dar concubinajul acesta, la modă în acea vreme, de comasare de-a valma a oamenilor ca să le dea cât de cât o urmă de acoperiş deasupra capului, nu fusese fericit. Când însă O neni a decedat familia Hoinic, firesc, şi-a extins spaţiul vital, erau deja vremuri mai blânde, iar cu Bujorel, fiul, viitorul compozitor şi dirijor al Operei din Timişoara şi apoi al celei din Ankara, aveam să realizez un interviu filmat chiar în încăperea în care o frecventasem pe defuncta noastră prietenă.

De aceea am eu oraşul în sânge pentru că pretutindeni am trăit o poveste.

Numai nopţile de singurătate de atunci nu le pot uita. Mama dispărea adesea şi atunci, din toate colţurile odăii, din umbrele frunzelor desenate pe pereţi de lumina palidă a felinarelor din piaţă, din trosnetul tunetelor, din scârţâitul mobilei vechi se furişau spre mine arătări înspăimântătoare. Mă ascundeam în cearceafuri strângând din dinţi. Încercam să mă apăr de atingerile lor reci, lichide, patul era câmpul meu de bătălie. Uneori ţipam şi atunci, abia mişcându-se, bunica, o prezenţă discretă dar caldă şi surâzătoare, alunga cu vocea ei profundă nălucile şi-mi reda somnul ce cădea peste mine ca o cortină.

Până la cinci ani abia ştiam să îndrug vorbe româneşti. Bunica vorbea ungureşte, mama, deşi ziaristă la un ziar românesc, „Luptătorul bănăţean”, îi replica în aceeaşi limbă, aşa încât o luasem de bună şi glăsuiam cum auzeam. Multe cuvinte voi fi uitat, dar acele accente şi modulări ale vocalelor, atât de particulare şi greu de deprins pentru cel ce vrea să înveţe limba aceasta ugro-finică, mi-au rămas în sânge, astfel că şi azi trăiesc în spiritul acelei limbi. Numai că vocabularul mi-a rămas cel al unui ţânc şi, mai târziu, n-avea să-mi folosească în întâlnirile cu somităţile maghiare. 

Se mai află în umbra acelui timp o persoană care avea să-mi marcheze, fără să ştiu, destinul. Nu îi mai reţin numele, dar ştiu că trăia într-o coşmelie de pe Memorandului chiar în colţ cu piaţa Adamache, existentă şi azi, în aceeaşi stare precară, parcă pentru a sfida timpul. Tuciurie şi urâtă, vârsta accentuase tot ce era mai inestetic pe chipul ei, dar de o bunătate fără sfârşit. La ani după ce părăsisem prima mea locuinţă, şi mă mutasem în bulevardul Lenin, azi Eminescu, în centru, în mansarda sordidă a unei vile, mă ajuta să intru pe şest la cineamtograful „Studio”, singur, ori cu prietenii. Rupea biletele la intrare şi-mi făcea cu ochiul în semn să o iau mai repede la picior. Am văzut atunci filme cu ghiotura şi pe nemestecate, de la patriotardele ruseşti, care nu se deosebeau de patriotardele americane de azi, aveau însă mai mult patos şi autentic impresionând puştiul ce eram, până la Laurence Olivier în „Hamlet” şi altele. De atunci voi fi gustat din fructul amar al filmului documentar, ca o nostalgie netrăită? Dar mai aveau să urmeze serile de Cinematecă de la Clubul CFR, întâlniri cu Gopo şi Andrei Blaier la Cineclubul CFR, realizarea unui film despre comitetul de copii al blocului în care locuiam, pe strada Giurgiu, de către regretatul Ion Dumitru, un alt film de reclamă pentru nu ştiu ce, filmat în incinta Uzinei Electrice din Timişoara, ediţii ale emisiunii „Cântarea României”, gigantica superproducţie, în staff-ul timişorean al căreia mă aflam de fiecare dată, şi, în sfârşit, iată-mă numit fără să mi se ceară părerea între fondatorii TVR Timişoara. Un drum ce-i drept, care pornise din privirea caldă a acelei femei de o urâciune de neuitat.

(Fragment din volumul „Viața în opt săptămâni”, în curs de apariție)