Poetul Robert Șerban scrie și proză, într-un mod cât se poate de natural, așa cum bei o bere atunci când îți este tare sete. Experiența de jurnalist și animator cultural i-a dezvoltat un spirit de observație acut, iar talentul scriitoricesc îi convertește cuvintele în texte literare cu forță expresivă și, deci, cu aderență la cititori.
Două volume de proză scurtă apărute în ultimii ani, „Oameni în trening”, 2021, cuprinzând patruzeci și șase de povestiri, urmat anul acesta de ”Știu pe cineva”, alcătuit din patruzeci de povestiri, au fost și sunt bine primite de critica literară și, mai ales, de cititori. Ambele volume au apărut la editura Polirom, în colecția „Ego.Proză”sub coordonarea lui Lucian Dan Teodorovici, într-o formulă elegantă prin ținuta grafică și formatul textului care poate fi citit fără dificultate..
Volumul la care mă refer, „Știu pe cineva”, este ilustrat cu o copertă caleidoscopică, sugestivă prin cromatică, prin măsura octogonală a unor modele figurative ale umbrelelor protectoare pentru orice fel de vreme și a unor minuscule forme care dau senzații cinetice, cu un design inspirat care atrage privirea trecătorului spre vitrina cu cărți. În treacăt fie spus și fotografiile de pe clapetele primei coperți ale ambelor volume, realizate de către Ariana Șerban, exprimă fizionomia trecerii de la poetul mai serafic, la prozatorul îmblânzitor al balastului vieții cotidiene.
Stilul său poetic recunoscut, pentru că Robert Șerban și-a afirmat un stil propriu în poezie, este cel care conferă obișnuitului, cotidianului, nebănuite sensuri, semnificații și trăiri, cu totul originale și expandează la fel de surprinzător în proza sa. Sunt texte pe care le citești până la capăt, pentru că sunt scrise într-un stil alert, cu detalii interesante, dar mai ales pentru că devii curios care va fi finalul mai mereu inedit, deși nu surprinzător, pe care îți pare că l-ai fi putut trăi și tu , însă autorul ți-a luat-o înainte. Titlurile volumelor sunt sintagme comune, dar care devin deosebit de sugestive în context literar, „omul în trening” este și nu este omul comun, pentru că deși este unul dintre noi, numai lui i se întâmplă faptul relatat, iar în cel de-al doilea volum „știu pe cineva” este expresia intrată în mentalul social înpământenit cu referire la cel care apelează ca, printr-o „intervenție”, să fie ajutat, ori să ajute („știi pe cineva/”, ori „ știu eu pe cineva”). Robert Șerban alege deosebit de inspirat acest titlu pentru întregul volum, preluându-l de la una din povestirile sale, care, într-un fel, poate duce la Caragiale, cel din „Lanțul slăbiciunilor”, povestirea având însă o altfel de textură epică, cu un personaj care circulă printre noi și se face mereu util. „Domnu` Nestor” este meru la datorie, știe pe cineva, îi știe pe toți de care ai nevoie, personaj pe care, cu mult umor și ironie, autorul îl așează în finalul povestirii în postura ingrată de a nu „știi pe cineva”, adică tocmai pe cel care umblă pe întuneric la autoturismul din parcare. Nu doar titlul volumului este potrivit prozelor sale, dar și povestirile în sine poartă aura magnetică prin titlurile lor:”La cimitirul sărac nici morții nu trag”,„Șarpe violet prin iarbă”, „Dracul gol preferă grașii”, „Niță norocosul, Nitză tâmpitul”, „Limba de moarte a pictorului” sau alte titluri, care prin obișnuitul lor, prin sintagme uzuale, transmit curiozitatea citirii textului:„Știu pe cineva”, „Scadența a fost ieri”, „Ciunga”, „Sub unghie”, „C-o singură mînă” etc. În povestirea „Șarpele violet prin iarbă” narațiunea este de o simplitate ingenuă, un insantaneu aproape banal. În parc o fată plimbă un câine labrador și întâlnește un „cuțulache” maidanez, care de frica uriașului labrador, la gestul de simpatie al fetei, din firesc instinct de apărare, o „ștanțează ” de palmă. Descrierea scenei ulterioare este condusă cu amănunte semnificative, cu umor și duioșie, cu salvarea din tensiunea momentului prin relatarea relației de afecțiune dintre cei doi câini. Dar unde este „șarpele violet”? Iată finalul povestirii:„ Le-am făcut celor doi câini o poză cu telefonul, însă doar lesa, ca un șarpe violet prin iarbă, se vedea clar”.
Povestirile lui Robert Șerban sunt centrate pe stări oarecum izolate, insulare, dar care se regăsesc în cotidian, o relatare cu naturalețe a unor atitudini, gesturi, emoții, rutine, dar care prin simțul de observație deosebit al naratorului trezesc vigilența cititorului, pentru că așteaptă ceva care trebuie să urmeze spectaculos. Și, într-adevăr, finalul vine în mod neașteptat, nu e neobișnuit, dar „ nu-l putem ghici din prima”. Aici este „schepsis-ul” povestirii, ne pune în fața unui final inedit, în cele mai multe cazuri cu un umor sănătos, ori cu o subtilă ironie și rafinată autoironie. Cartea se citește cu plăcere, ușor, datorită talentului autorului de bun povestitor, senzației de deja-vu a cititorului, pentru că întâmplările par cunoscute din cotidian, al urmăririi detectiviste a finalurilor, dar și a caracterulu scurt al povestirilor. Și totuși, profunzimea observațiilor, mersul narațiunii, descrierile surprinzătoare impun revenirea asupra textului, reluarea lecturii, încât banala întrebare „ce-a vrut să spună autorul?” devine prilej de meditație, printr-o lectură confortabilă, plăcută, cu satisfacția desoperirii unui final neașteptat așa cum ne-a obișnuit scriitorul.
Nu mi-am propus o analiză critică a prozei unui autor binecunoscut mai ales ca poet, dar pentru că mi-au plăcut povestirile sale scurte, însă cu „miez”, am formulat câteva impresii de lectură. În rezumat aș constata că povestirile lui Robert Șerban sunt instantanee „fotografiate” literar cu sensibilitate, umor, desigur cu talent scriitoricesc, încât putem parafraza cunoscuta afirmație că „o fotografie face cât o mie de cuvinte” prin aceea că oricare povestire scurtă din acest volum face cât o mie de fotografii. Am intuiția că ne așteaptă și alte proze ale lui Robert Șerban, care pot fi de mai amplă cuprindere, pentru că are energia, știința construcției epice și puterea literară de a captiva cititorii. Așteptăm cu interes!