– Ai uitat să aprinzi şi să-i laşi lumânarea! îi strigasem, încă era la ceva distanţă, şi atunci sigur a înţeles că observasem minuţios tot ceea ce făcuse.

Nu mi se păruse că se comportase firesc. Stânjenită de situaţie, că doar pentru asta venise acasă, s-a întors şi  a  înfipt lumânarea, stinsă, în rădăcina umărului primei cruci care îi ieşise în cale.

Tata a claxonat scurt şi, cu mâna stângă, iritat, ne-a făcut semn, lovind ceasul cu degetul arătător de la dreapta.

– M-am pierdut definitiv de mine! Taică-tău este grăbit şi, să fiu sinceră, sunt devastată de amintiri, bune şi rele, de-a valma! Nu pot să le diger, dar mai să le  şi car, înmulţindu-le, trecând de pe un drum pe altul. S-ar putea să fie – nu ştiu ce trebuie să se întâmple ca într-o zi să gândesc altfel – ultima dată când mă aflu în acest loc. Unde, mereu, a însemnat acasă!

– Mi-ai promis un drum, mai aparte, cum i-ai zis…

– Învaţă că în viaţă una e să vrei,  altceva este să şi  poţi. Eu nu mai am pe nimeni aici, nici măcar de sămânţă, cum se spune. Voiam să îţi arăt mormintele celor din care ne tragem. Să-i vezi în fotografii, să înţelegi care îţi este rădăcina . Mi-ar plăcea, nespus de mult, să vii, cândva, singur! Dacă nu mai ajungi nici tu, să ştii că bunicul şi, la fel, străbunicul, au cravată până şi pe cruci! Cravată, atunci, nu purta oricine! Un anume statut îţi îngăduia asta! Au fost liberali, oameni cu un anume chiag!  Nu au umblat pe drum îmbrăcaţi în izmene, cum erau  mai toţi  pe aici. 

Tata acum conducea exact cum nu-i plăcea mamei. Lua curbele cu viteză, strâns, şi ea se răsturna peste el, apostrofându-l mereu cu aceleaşi cuvinte, pe care le învăţasem pe de rost. Odată ieşiţi din localitate, cu o nejustificată  veselie,  dacă nu prostească, a exclamat exploziv:

– Ura şi la gară!

– Ce te-a apucat, omule?

– Constatam, în ce mă priveşte, desigur, că nu e bine să îmbătrâneşti! Şi tocmai ce am dat de veste lumii…

– Zău? Ai impresia că vorbeşti cu proştii?

– … Eu zic, doamnă, că doar vezi cum se-nvârte existenţa, că până la urmă este o chestiune şi de şansă! Cine mi-ar fi dat crezare că  o să-mi găsesc  consoartă cu rădăcina la o aşa distanţă? Şi, uite, mi-a ieşit! Restul, acum despre eşec vorbesc, las în seama moştenitorului… Uite-l ce confort are, singur pe banchetă, pregătit de drum lung unde, orice dorinţă a dumnealui, devine pentru noi  un ordin!

– Dumnezeule! Ce-i cu discursul ăsta?

– Nu rădăcina moştenitorului o căutăm pe aici? Frati-său şi-a declinat orice apartenenţă, visează aplauze, hohote de râs, umblătură, multe drumuri şi cât mai lungi… Dar şi asta, sigur nu greşesc, face parte tot din fibra voastră. Uite, şi nu mi-o lua în nume de rău,  partea de visare, inventivitate şi, nu-i puţin lucru, bătaia exactă a ceasului către chiverniseală, am apreciat  dintotdeauna…

– … Ţi-au trebuit douăzeci de ani să constaţi asta şi să te mărturiseşti?

– Cu admiraţie, doamnă, în toate privinţele. Hai să-ţi spun care este prima mea amintire de când vin pe aici. Indiscutabil, are o particularitate evidentă. Sunt în stare să reproduc momentul  până la ultimul gest, mereu îi văd pe cei care ne aflam în jurul mesei. Şi, la fel, stă neclintit în locul său bărbatul care a rostit propoziţiaurmătoare. Mi-a plăcut atât de mult că, de atunci, când s-a ivit prilejul potrivit, i-am reprodus  cuvintele. Încercând chiar să îi păstrez până şi tonalitatea în care a vorbit, captând cu uşurinţă atenţia. Să nu-mi pui nicio întrebare, ia ca atare întâmplarea cu care eu străbat atâta  depărtare:

– Lăsaţi-l, domnilor, a zis gazda, vrând să-l salveze pe un bărbat din neamul tău. Eu din lecturi ştiu că geniile, ca şi dumnealui, de faţă, şi a arătat spre cel căruia îi sărise în ajutor,  sfârşesc, în general, cu mâna-n fund şi în singurătate. În plus, dumnealui nu s-a născut  cu rătăcirea-n fire, cum este apostrofat sau, mă rog, chiar judecat. I-a dăruit-o cineva, să o plimbe, ca să o îndepărteze de neamul nostru, şi el,  ca orice lacom nefericit, a înghiţit-o!

(Fragment din romanul, aflat în lucru, cu acelaşi titlu)