În față, la o măsuță, protejat de un paravan din plastic transparent foarte înalt, stătea un indian îmbrăcat într-un sacou din postav roșu cu epoleți și fileturi aurii. Se uita țintă înainte. În prima clipă, Sorin a crezut că este un fel de statuie de ceară sau un manechin, indus în eroare de plastic, de nemișcare, de privirea fixă, de formele, la prima vedere, perfecte ale chipului bărbatului. Însă, atunci când mișcarea ușii rotative s-a încheiat și Sorin a intrat cu totul în hotel, făcând primii pași pe mocheta galbenă de la recepția hotelului, ochii indianului s-au mutat de la nicăieri, unde priveau cu insistență, spre el. Un zâmbet larg i-a înflorit pe chip. Involuntar, Sorin a zâmbit și el.

— Hello! i-a spus.

Indianul i-a răspuns:

— Bine ați venit!

Sorin a dat din cap, nu se aștepta. Cumva, intrând și văzându-l pe indian, se așteptase să i se răspundă tot în engleză. Totuși, indianul, contrar așteptării stârnite de replică, nu s-a mișcat din loc. Sorin a căutat din ochi recepția. Era în dreapta lui. Indianul doar stătea drept, îmbrăcat în roșu, cu o figură sculpturală, și întâmpina oaspeții. Poate îi și ajuta pe cei cu bagaje, cu prea mulți copii, cu prea multe probleme. Pe Sorin cu siguranță nu.

Spre seară, când s-a întors de la conferințele pentru care venise în București, indianul îl aștepta cu aceeași figură enigmatică de la prima lor întâlnire, cea de dimineață. S-au privit lung, după care și-au zâmbit complice. Indianul: ai revenit printre noi. Sorin: te salut, bătrâne. După care s-au salutat, el folosindu-și replica, „Bine ați venit”, iar Sorin, pe a lui: „Hello.”

A doua zi dimineață, indianul era tot la locul lui. Sorin, încă un pic adormit, cu gândul la ceea ce îl aștepta peste zi — conferințe, strângeri de mână, bătăi pe spate, pupături, mâncăruri de slabă calitate, urmate probabil de niște pahare de whisky îndoit cu apă, de niște depănări de amintiri, de glumele răsuflate ale șefilor, mai mari sau mai mici —, pășea spre ieșire, fără îndoială spre o zi care se anunța la fel de obositoare, de banală și de mediocră precum oricare altă zi de conferințe.

— Bine ați venit, i-a spus indianul.

— Hello, i-a răspuns Sorin.

S-au privit, unul aflat în micul cubicul protejat de plastic, celălalt pe holul puternic luminat, cu mochetă galbenă și pereți care imitau jungla. Au dat din cap unul către altul, după care Sorin s-a dus să mănânce, iar indianul, să facă ceea ce știa el să facă în cușca lui.

Peste zi, imaginea indianului în picioare, privind către niciunde sau zâmbindu-i misterios, i-a revenit în minte de câteva ori. Îi apărea ba în chipurile membrilor delegației indiene, aflați la doar câteva rânduri de scaune, ba în chipul unei statui decorative, ba chiar în galbenul de lămâie al rochiei unei doamne sau în roșul aprins al covorului care ducea spre podiumul de prezentare. „Hello!”, îi venea să spună în minte. Poate chiar o spunea și, cumva, aștepta să i se răspundă. „Hello!” i-a spus doamnei în galben. „Hello!” i-a răspuns și ea. „Hello!” le-a spus indienilor de la mesele alăturate. „Hello!” i-au răspuns și ei. „Hello!” a spus atunci când a pășit pe covorul roșu. „Hello!” a spus și o parte din sală. La întoarcere, la hotel, originalul i-a zâmbit așa cum numai el știa s-o facă: „Hello!” Nimic nu se putea compara cu privirea încărcată de sensuri a indianului.

În dimineața plecării, indianul… În dimineața plecării, Sorin s-a tot frământat, înainte de a ieși din cameră, dacă să meargă la indian să-i strângă mâna sau dacă acesta ar fi considerat gestul unul neprietenos. În timp ce se îmbrăca, rememora haina roșie, fileturile aurii, tenul măsliniu închis, bărbița mică, pletele negre, ondulate, care-i stârniseră admirația încă de la prima întâlnire. Gândurile i se învârteau în cap, unul după altul. Oare, dacă pleacă pur și simplu fără să-și ia la revedere, indianul nu-l va considera nepoliticos? Oare, dacă se oprește și îi spune câteva cuvinte, acesta va înțelege ce-i spune? Câtă engleză știe indianul? Câtă română știe? Oare nu-l va pedepsi conducerea dacă-l va vedea vorbind cu un turist? Până la urmă, s-a gândit Sorin, care-i rostul lui în hotel?

Când și-a făcut bagajele, când a închis ușa, când a verificat camera să fie cum trebuie, când a lăsat niște bani pentru cameriste, când a închis ușa din nou, când a pășit pe hol, când a coborât cu liftul, când a ieșit din lift, îl urmăreau în permanență aceleași și aceleași gânduri, care îl făcuseră deja să transpire și să gâfâie. Îl bufnea și râsul. Privit din exterior, se putea vedea ca un bărbat trecut de cincizeci de ani, grăsuț, cu chelie, cu barbă, cu o cămașă ușor șifonată și, acum, și transpirat. Ce imagine putea să-și facă indianul despre el? Cum oare îl vedea el de la înălțimea lui, tot îmbrăcat la patru ace, plesnind a sănătate și tinerețe?

El? El? Care el? El, indianul! Un bărbat înalt, lat în umeri, cu un sacou roșiu și fileturi aurii, sub care se vedea cum joacă mușchii, cu o privire oțelită, cu pomeți bine reliefați, cu părul negru, lucind, ondulat până la umeri. Un bărbat cum probabil doar în Ramayana și în Mahabharata mai putea fi întâlnit. Și-l putea închipui mânând niște bidivii negri, lucioși, ageri, pe cerul Indiei, trăgând după ei un car de foc, iar în acel car de foc — indianul, același, nemișcat, cu privirea ațintită înainte, cu aceeași haină din postav, cu aceeași atitudine care combina dârzenia cu ospitalitatea, misterul cu politețea.

Sorin s-a oprit o clipă asupra imaginii. Cel care nu intra în cadrul poveștii era el, corporatistul, cel îngrășat de prea mult sedentarism, cel târșâit prin birouri de companie, cel obișnuit mai degrabă cu scaunul rotativ decât cu mișcarea ageră a naturii, a cailor, a norilor, a junglei, cel care putea purta o discuție la infinit despre nimic, rotind și răsucind și învârtind mereu aceleași idei, aceleași cuvinte, cu puține neologisme, cu puține provocări intelectuale, vorbind și scriind în slangul corporatist, în romgleza pe care o stăpânea atât de bine.

El nu se potrivea, a realizat Sorin, pe când pășea încet pe covorul galben spre impunătorul indian. El, laolaltă cu toată această lume pe care, până a-l întâlni, o crezuse vârful civilizației mondiale, al civilizației umane, al civilizației europene, al civilizației creștine, nu-și avea rostul în acest cadru.

Un cadru, înțelegea tot mai mult Sorin. Un cadru artificial, cu flori artificiale, cu aer filtrat artificial, cu mâncare din belșug, artificială și ea, cu oameni care te salută și zâmbesc artificial, în care, de fapt, el se simțea ca peștele în apă. Și în care, a realizat Sorin atunci când a ajuns în fața geamului de plastic care-l separa de indian, indianul era străinul. Nu străin pentru că se născuse în altă parte, nu străin pentru că diferea prin culoare și atitudine de oamenii din zonă, ci străin pentru că era singurul om adevărat din tot acel oraș plin de corporatiști și birocrați în care el trebuia să-și țină conferințele an de an.

Un oraș, o civilizație creată din oameni artificiali, care gândeau cuvinte artificiale, care aveau parteneri artificiali și care visau la fel de artificial. O civilizație în care singurul om adevărat era străjuit, păzit de interacțiunea cu ceilalți printr-un perete gros de plastic.