Aurel Pantea (născut în 1952, la Chețani, jud. Mureș) este poet și critic literar. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În timpul studenției a fost redactor la revista Echinox. Din 1990 este redactor-șef al revistei Discobolul din Alba Iulia. A publicat volumele de poezie: Casa cu retori (1980), Persoana de după-amiază (1983), La persoana a treia (1992), Negru pe negru (1993), O victorie covîrșitoare (1999), Negru pe negru (alt poem) (2005), Nimicitorul (2012), O înserare nepămînteană (2014) și Execuții (2020). A primit zeci de distincții literare, culminând cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia. Cel mai recent volum de poeme al său se intitulează Psaltirea de noapte și a apărut în anul 2026, la editura Tracus Arte din București. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cel ce urmează.

Așa cum ni se sugerează încă din titlu, volumul de poeme, Psaltirea de noapte este un volum de poezie religioasă. De altfel, Aurel Pantea s-a remarcat de-a lungul carierei sale poetice ca un poet cu reale afinități religioase transpuse în poezia sa, în formule mai mult sau mai puțin ermetice, acesta ferindu-se, cu succes, de a cădea în extrema acelui tip de poezie religioasă, mai apropiat de rugăciunea propriu-zisă decât de poezie, altfel spus, acea poezie-prosternare, ce abundă în efuziuni religioase, poezie întâlnită de regulă la poeții monahi, preoți sau trăitori în duhul monahal. Excepție nu face nici prezentul volum, în care, deși avem de a face cu adevărați psalmi, inspirați din cei biblici, davidici, din punct de vedere estetic și stilistic observăm mai degrabă o apropiere de registrul arghezian, în primul rând prin invocarea apofatismului, ca mijloc de cunoaștere a divinității absconse. Altfel spus, Aurel Pantea îl percepe pe Dumnezeu, mai degrabă prin „tăcerea” și „absența” Acestuia, provocate în primul rând de slăbiciunile sale omenești. Slăbicini de țin fie de domeniul nevoii de a-L înțelege pe Dumnezeu prin propriile puteri raționale: „nu îmi vorbești, Doamne,/ nu ai loc de lașitatea și justificările mele,/ Tu ești tăcerea în vertigiu din rumori,/ nu am nimic să Te cheme,/ dar îți simt prezența în pata însângerată/ din începutul și sfîrșitul/ fiecărei zile/ stau în trufia rugăciunii/ și graiurile mele se prefac în cenuși”; fie de sfera neputințelor trupești și sufletești, a păcatelor și a poftelor inerente unei vieți trăite în mijlocul vâltorii și a rumorii lumii acesteia: „în inima mea, Doamne, e o piatră pe care dănțuiesc/ toate poftele, în inima mea e un cîmp/ pe care Te părăsesc și Te las pradă fiarei,/ în inima mea cresc flori pentru tîrfa babilonului,/ mulți s-au hrănit din zbaterile inimii mele și toți/ aveau chip de haimanale perverse./ m-am dus cu ei în adunări și larme/ și am simțit bătaia ei fără seamăn,/ cînd încolțește/ dogoarea pustiitoare./ nu Te poți încredința, Doamne Isuse Hristoase,/ inimii mele,/ în cămările ei se simte golul/ după ce, zbătîndu-se, a chemat moartea/ și din ea a curs nisip, de s-au lărgit și îngroșat/ vieți pustiite”.

Ceea ce atrage atenția la poemele religioase, la psalmii lui Aurel Pantea este lipsa totală a patetismului. Chiar dacă acesta își recunoaște cu maximă sinceritate toate păcatele și neputințele, el nu cade niciun moment în plasa deznădejdii, nu își pierde speranța și nu se jelește, nici la nivelul conținutului, nici la nivel estetic. Atmosfera generală a volumului este una demnă, izvorâtă pe de o parte din conștientizarea și asumarea slăbiciunilor sale, iar pe de altă parte din cunoașterea puterii lui Dumnezeu de a transfigura, prin dragostea și iertarea Sa, și mai ales prin Jertfa și Învierea Sa mântuitoare, sufletul și trupul omenesc, altfel spus, că mântuirea vine, cum foarte bine punctează sfântul str-român, Ioan Cassian, în secolul al IV-lea creștin, din întâlnirea și simbioza dintre libertatea umană, manifestată prin dorința omului spre Dumnezeu și harul lui Dumnezeu care plinește pe cele lipsă ale omului. Iar această credință o găsim ilustrată magistral în poemul intitulat, cu maximum de inspirație, Poem de Paști, din care am împrumutat inclusiv titlul acestei cronici: „pînă la limita a ceea ce mă face om,/ pînă la adormirea trupului,/ pînă la trezirea lui,/ pînă la punga de sînge, adunată cu fiecare rugă/ în răsăririle și părăsirile/ de dimineață și seară,/ mai mult decît poate să Te imagineze/ limbajul meu,/ fă-mă, Doamne Isuse Hristoase, o scamă în prezentul patimilor Tale,/ să mă bucur de Învierea Ta/ cu partea din mine ce doare/ și cu partea din mine ce învață să-Ți cînte/ laude”.

De ce am folosit ca titlu al acestei cronici, tocmai versul „ pînă la limita a ceea ce mă face om”? Pentru că deși acest volum este unul de poezie religioasă, miza lui Aurel Pantea rămâne aceea de a arăta că măreția și grația divină nu se pot manifesta decât asupra a tot ceea ce este mai omenesc în om (tautologie intenționată, asumată!). Altfel spus, omul nu trebuie să se proiecteze în sferele sfințeniei, ci trebuie să își cunoască în primul rând deplina umanitate, pentru că doar pe aceasta o poate mântui Dumnezeu prin Jertfa și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

De altfel, cuvântul de bază, cuvântul-cheie ce descrie estetica poetică a lui Aurel Pantea este echilibrul. Vedem în scriitura sa cum totul este în armonie, tocmai pentru că el știe, grației unei îndelungate cariere poetice, să echilibreze balanța în toate aspectele poeziei sale. Astfel, din punct de vedere al conținutului, echilibrează cuvintele din sfera sacrului cu cele din sfera profană, iar din punct de vedere estetic, are grijă să livreze un discurs echilibrat, între minimalism și expresionism, înțelegând, că și în poezie este la fel ca în rugăciunea propriu-zisă: nu în multa vorbăraie se arată credința, ci prin cuvinte puține, dar pline de putere, rostite din suflet, respectiv scrise dintr-o inimă sinceră și o gândire ancorată în egală măsură în imanent și în transcendent.

*Aurel Pantea, Psaltirea de noapte, Editura Tracus Arte, 2026