Ivit într-o „casă văduvă şi tristă / De la margine de Prut”, cântând „crinii latiniei”, Grigore Vieru a devenit, se ştie, figura tutelară a Basarabiei. Versurile sale, de un teribil impact, riscau chiar anonimizarea, intrând în circuitul folcloric. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet? Sunt stihuri antologice, vădind o suferitoare dualitate: pe de o parte, o poezie cantabilă, duioasă, eliberând melosul reveriei, izvorând dintr-o moralitate arhaică, pe de altă parte, o poezie mesianică, luptătoare, purtând zgomotul luptelor pe care acest „herald al românismului basarabean”, un om fragil, bolnăvicios, cerând ocrotire le-a purtat cu bărbăţie, în chip de „conducător de oşti”. Incisivul Grig, altminteri un ins cald, „suferind” de cumsecădenie şi modestie aşadar, firav şi puternic, iubit şi urât, stegar şi „terorist”. Dar mai presus de toate este şi rămâne un uriaş poet, noi având obligaţia de a-l descoperi şi preţui măcar în timpul morţii. Expediat sub etichete infamante, de un cinism incredibil, schimbând mefienţa în grosolănie, ignorat ori taxat pentru „opţiunile politice”, „fratele lui Eminescu” a intrat în eternitate (m. 18 ianuarie 2009). Dar vom afla mult mai târziu – avertiza N. Dabija – ce-a însemnat Grigore Vieru pentru noi toţi. Românitatea îi rămâne datoare.

Cel care, ca sol al Basarabiei victimizate, murea „în fiecare clipă”, hărţuit, istovit, deziluzionat de vicleniile Istoriei, vulnerat sufleteşte, înfruntând dihonia poate fi numit, fără a greşi, un poet al neamului. Oricum, popular, foarte iubit, având numeroşi cititori, aflând în limba română un adăpost al fiinţei. Oferind „bijuterii cantabile”, Grigore Vieru, cu figura-i plăpândă, iradiind bunătate şi-a crescut cititorii. Fiindcă poezia sa porneşte din propria-i copilărie (cinstind mama, graiul, numele, plaiul) şi poartă, cu sinceritate, durerea înstrăinării, căutându-şi matca.

Ca „apologet al vieţii”, cum l-a definit, memorabil, M. Cimpoi, poetul, ostenind în „ocna cuvintelor”, s-a vrut o „vioară ce vibrează”. Colocvial, plăpând şi arţăgos, cu o înfăţişare isusiacă, el scria pentru a fi liber (spunea într-un interviu). Universul vierean împacă suferinţa şi bunătatea. Resacralizând lumea, respirând un aer mistic, invocând veşnicia „laptelui matern”, bardul de la Pererita-Hotin a fost fruntaşul şaizecismului basarabean, dezvoltând patetic linia oracular-mesianică (în filiaţia Mateevici-Goga) dar şi cantabilitatea existenţială, coborând smerit – „alb de duminică” – în timpul sacru ori ieşind în arenă, deseori, animat de viguroase pusee pamfletare. Trăită şi împărtăşită, suportând, sub presiunea circumstanţelor, replieri, poezia sa porneşte din copilărie şi se bucură de o imensă popularitate. Cultul mamei (ca nume „zuruit”), laitmotivul casei, pâinea, graiul şi izvorul îi oferă un spaţiu protector. Rostind cuvinte „pentru a lua aer”, poetul – ca „duh al vieţii” – palpează esenţialitatea scoţând „pui de lumină” pe temelia „clasicismului gnomic”. Scrisul îngăduie „căznitului suflet” o apropiere de dumnezeire, exorcizând răutăţile lumii. Pricină pentru care lirica sa, „dezgolită”, „înciudată”, developând suferinţa ca rană este, deopotrivă, rugă şi blestem; cu un aer familial, aşezată în intimitatea temelor majore şi cucerind simplitatea adevărurilor fundamentale, pe temei etic, ea este – nu mai puţin – imprecaţie şi iertare, vibrantă şi radioasă, plină de frăgezimi, cu reverberaţii liliale şi o puternică amprentă deceptivă. Poet al candorilor, primenind limbajul liric basarabean, firavul Vieru este şi bătăios. Verbul său, direct, tăios a emoţionat şi mobilizat românii est-pruteni, înrolaţi, sub stindard eminescian, într-o miraculoasă cruciadă, vestind renaşterea naţională. Poate nu întâmplător volumul său de debut (1957), adresat celor mici, se chema Alarma. „Un capăt toate au sub cer”, spune ferm poetul, supărat că Prutul „de-o vecie izvorăşte”, despărţind fraţii. Şi acest titlu premonitoriu, urmat de alte numeroase cărţi de succes i-au asigurat o faimă durabilă, întreţinând magia Vieru (cf. Theodor Codreanu). Surprinzător, întâi a fost vorba, totuşi, de o consacrare unională şi abia apoi a fost recunoscut şi acasă; cântând, inevitabil, şi „steluţa de octombrel”, deşi contaminarea ideologică a fost superficială (cum demonstrează, temeinic, criticul de la Huşi, într-o carte despre „omul duminicii”). Şi în care Gr. Vieru e citit ca „un Bacovia de semn întors”, într-un ingenios şi pertinent excurs contrastativ. De fapt, despre Vieru s-a scris enorm începând cu volumul din 1968 (Mirajul copilăriei), semnat de M. Cimpoi, urmat de monografiile lui M. Dolgan, Stelian Gruia, Fănuş Băileşteanu, Theodor Codreanu, Paul Gorban, Tudor Nedelcea, Mihai Sultana Vicol și, desigur, Daniel Corbu, cu al său „mit plutitor”, îmbrățișând misiunea christică. Plus puzderia comentariilor, glorificând vârsta paradisiacă, prospeţimea senzorială, cascada bucuriilor simple, respirând blândeţe, conjugând credinţa şi eticismul.

Cu Grigore Vieru coborâm în starea „dintâi” a lumii: „Toate îmi par că sunt / Prima oară”. Spaţiul vierean ingenuu, răscolit de o bunătate primordială se sprijină pe arhetipul mamei, ca simbol matricial. În mitologia sa, încercând a îmbuna lumea, poetul cheamă în ajutor şi spusa aforistică. Palpează elementaritatea, caută bucuriile simple, durează, într-un secol grăbit şi asaltat de un real degradat, o bază paremiologică, pe temelia cărţilor, invocând texte sapienţiale. Poetul se împarte, se risipeşte în poemele sale, lapidare şi memorabile, visând la o simplitate mereu proaspătă: „M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul”. Graiul matern („săpat până la lacrimi”), îndureratul plai natal, cinstirea limbii, veneraţia pentru înaintaşi (Legământ-ul fiind un veritabil testament poetic) sunt obsesiile sale călătoare, nuclee tematico-motivice care îi definesc vitalitatea creaţiei, de o cuceritoare sinceritate. Se poate încerca un tratament „pur tematologic” (cum sugera M. Dolgan), descoperind, sub titluri seducătoare, reeditări. Dar, prin acumularea detaliilor, textele lui Vieru aprind „dorul de viaţă”; de la mormântul strămoşilor urcă o dragoste „fără sfârşit” (v. De la tine) iar moartea pânditoare, curăţenia morală prelungesc tonic ecoul mioritic, poetica viereană închipuind o „sfidare calmă a morţii” (cf. Fănuş Băileşteanu). În descendenţă eminesciană, Grigore Vieru aduce prinos de recunoştinţă celei care l-a dăruit limbii „prin ziua / Ce dulce datu-mi-s-a” (v. Graiul). Poemele sale circulând fără paşaport, publicistica înfiorată de crezul unionist, cântecele îndrăgite fac din Vieru un simbol (adulat sau hulit) şi o valoare certificată, nescutită de asalturi denigratorii.

O simplitate rafinată, captând vocea colectivităţii răzbate din opera „omului de lacrimi”, cel care, împletind orfic toate vârstele, rămâne un exponent al întregului românesc. Ca poet existenţial, Grigore Vieru a scris, de fapt, doar o Carte; „copilul cel mare al Neamului” (cf. Vlad Ciubucciu), lampadofor al ideii naţionale, „stropit de slavă / ca de sânge” (v. Poetul), aflând în ochii mamei „primul cer”, cu figura sa de ascet, ros de suferinţă a apărat „focul sacru” al limbii. O sensibilitatea dureroasă, scuturându-se de frigul înstrăinării, traversând „timpuri satanice”, reactivând legăturile cu o tradiţie boicotată străjuieşte drumul de la copilăria pruteană la „versurile creştineşti” (cum le considera chiar Poetul) din antologia Taina care mă apără (Princeps Edit, 2008), aşezându-l, îndreptăţit, în galeria poeţilor metafizici. Dincolo de „capcana” simplităţii şi a capitalului sentimental, poezia sa („dulceagă”, aparţinând unui elegiac minor, zic cârcotaşii) exprimă, cu blajinătate şi delicateţe sau, dimpotrivă, vehement, strigătul sângelui, „matria” şi patria, gama omenescului. Fiindcă doar marile spirite, palpând esenţele, ajung la această simplitate cutremurătoare a spunerii.

          Fixat, aşadar, în matca marilor teme, trecând cuvintele prin „roua suferinţei” şi trecând el însuşi, repetat, Prutul – „apa cu lacăt” pentru a mai lua „o gură de aer” (cum mărturisea într-un interviu), Grigore Vieru şi-a încheiat zbuciumul terestru. A început posteritatea celui care a fost „respiraţia Basarabiei” (cf. Eugen Simion) şi care nu a ostenit să cânte, la temperatura bucuriilor simple, treimea neamului: Mama, Limba română, Iubirea.

Cel ce pusese piciorul, în 1973, pe pământ românesc (într-o delegație sovietică oficială), repetând vizita un an mai târziu, invitat de Zaharia Stancu, a fost întâmpinat cu entuziasm de poeți; și reticent de către unii critici, fiind – pentru N. Manolescu – „autor de dicționar”. Diana Vrabie a încercat, în Odiseea receptării (Editura Princeps Multimedia, 2025), să urmărească cu acribie, contextualizând, acest traseu al receptării, trecând în revistă toate opiniile: de la adulație la contestație, devalorizare, trecând prin revizuiri (cum a făcut, spectaculos, Gh. Grigurcu), lăudând nu doar „un poet cu cititori”, ci și „funcția Vieru” (cf. Daniel Cristea-Enache). Evaluând pătrunzător „pătimirea basarabeană” (Tudor Nedelcea), „frumusețea tainică și liniștită a poeziei”, cu interesante și convingătoare racorduri filosofice (Paul Gorban), „cultura sentimentului” (Stanislav Rassalin) până la condiția de „mit plutitor” (Daniel Corbu), reprezentând, ca lider, generația resurecției. O generație orfelină, recuperând – cu „patimă de ibovnic” (zice tot D. Corbu) – rădăcinile, Vieru fiind un educator al nației înstrăinate.

Admirând rolul pe care, exponențial, și l-a asumat într-o epocă vitregă, rămâne întrebarea dacă, azi, el poate fi un model. Cei care l-au cunoscut poartă, citindu-l, povara impactului emoțional. Rămâne de văzut cum acest poet-profet, plin de cumsecădenie, om al dialogului (simplu, direct, fierbinte), trudind – ca bard îndurerat – în „ocna cuvintelor” va trece proba timpului, slujind poezia („revelator al Ființei”). Deocamdată, prognozele sunt optimiste. Trecut în legendă, acel „firicel de om” (cf. Mircea Radu Iacoban), un „apologet al vieții”, încercând să fie „frumos și simplu”, oferind creației o temelie sapiențială chinuit de unii contemporani ignari, se cuvine prețuit „în timpul morții”. Este, negreșit, un scriitor cu destin…