Câteodată, simt că prin mine

NEODIHNĂ

zboară o pasăre albă.

N-are cuib și nici cer, nici măcar

o veștejită creangă de lut,

pe care să-și mai odihnească,

din când în când, aripile de hârtie.

Nu i-am zărit niciodată perechea

și sunt convins că n-a cunoscut

nici căldura zborului împletit,

și nici împlinirea clocitului.

Dar, cu toate acestea,

continuă să zboare,

de multe ori imperceptibil

prin ziduri, prin timp

și prin aburii sângelui meu,

încercând să ajungă la colivia

unde visează să-și facă cuibar,

din cioburile oglinzii în care

Infinitul și-a privit

ultima oară

 chipul

ZBOR

De mic mi-am dorit să zbor.

Mă rugam în fiecare seară

să-mi crească aripi cât mai multe.

Dimineața îmi verificam spatele

să văd dacă-mi apăruse vreun semn,

vreo urmă de minune,

care să-mi înaripeze credința.

De la o vreme, am renunțat

să nădăjduiesc la cele înalte

și m-am legat frate de cruce

cu pământul.

Apoi, pe neașteptate,

a venit un înger la mine

și, cu sfială, mi-a întins o pană.

L-am privit resemnat și apoi l-am întrebat:

„Ce să fac cu una singură?

Nu voi putea niciodată să zbor!”

El a zâmbit și, atingându-mi umărul,

mi-a zis: „Atunci, scrie!”.