Hermeneut de forță, dascăl iubit și, mai nou, prozator de rafinament stilistic, impunând prin acuratețea scriiturii, Mirela-Ioana Dorcescu reprezintă cu fală școala lingvistică timișoreană, fiind – în ochii profesorului G.I. Tohăneanu – un „filolog politeist”. Altfel spus, dincolo de stricta specializare (lingvistică, pragmatică, semiotică), orizontul ei cultural se deschide generos interdisciplinarității, intersectând literatura și istoria, captivând seriile de studenți, constatând – aceștia – că profesoara, dăruindu-se, „se așeza în inimă” (cf. Casandra Andreea Berariu). Un volum omagial, la borna 60, coordonat de Anișoara-Violeta Cîra culegea astfel de mărturii, numeroase și convingătoare, lăudând sondele hermeneutului și pofta epică, filtrată cultural.

Dacă avem în vedere sfera didactică, palmaresul editorial impune. Să pomenim doar câteva titluri, începând cu Prelegeri de lingvistică, Comunicarea orală (2006), Comunicare și argumentare și, negreșit, Dicționarul de comunicare, în trei volume, împreună cu Doina Comloșan (2002-2005). Cea care, cutezând o profeție, văzuse în studenta Mirela, încă boboc, o viitoare dăscăliță „formidabilă”, cu har. A venit, însă, previzibil, „convertirea” la literatură, aproximată în jurul anului 2015 și, mai apoi, apariția Școlii de literatură „Eugen Dorcescu” (prin 2021). Dar terenul fusese testat; în 2010 tipărea Punctul interior, o carte a suferinței (tandemul Corina / Tudor), așezată sub metafora-simbol a țipătului. Peste patru ani, împreună cu George Safir, ivea Spre nicăieri; și peste alți patru ani, aduna, recuperator, în memoria unchiului Vasile (Vasile Lazarescu, primul mitropolit al Banatului), un volum de Pastorale și predici, sub binecuvântarea Mitropolitului Ioan al Banatului, prefațând opusul. Așadar, sub aceste temeinice premise, urma a-și pune în lucrare talantul, sfătuită îndeaproape de Eugen Dorcescu, foarte grijuliu-protector cu „darul de har”. „Cu prioritate!”, zicea imperativ viitorul soț, pentru a veni la Judecată „cu rod bun”…

Îndemnul a rodit, Apa (2016), o culegere de proză scurtă, introspectivă, era o izbândă de neignorat, cu imediat ecou mediatic. Deși își propusese „să țină la distanță lumea” și, totuși, să pătrundă în sufletele celor iubiți, prozatoarea va creiona, în portrete afectuoase, mari figuri universitare: de la „vrednicul” Tohăneanu la omul-simbol Ivan Evseev (Unchiul Vanea), de la Doina Comloșan la Dumitru Crașoveanu, închegând un careu de neuitat. Plus profesorul Mihai Gafencu, reînviind anii de liceu. Convinsă că „literatura e neapărat antentică”, ne va propune, prin Celesta (2018), un roman terapeutic; sau, cu vorbele d-nei Ildiko Gabos Foarță, cu rol autoterapeutic, „consumând” energia triadei. Fiindcă, la temelia relației dintre Teodoru (tandru, elevat, adorat, prețuit, dar „împărțit”) și Arina, dascăl universitar, împlinită profesional sunt trăiri tensionate, întreținând un mărturisit zbucium sufletesc. Teodoru, un poet metafizic, cunoscător al textelor sacre și bun pedagog, trăiește cu amintirea fostei soții; umbra EI, constată Arina, cea cu sufletul la vedere, e copleșitoare (o absență „mult prea prezentă”), traversând „un deșert de cenușă”. Despărțirea de trecut e dificilă; cei doi, căutându-se, îndurând teama neaflării, ciocnindu-se de arhitema Paradisului pierdut, izbândesc, realizând că dragostea care îi leagă e, de fapt, o cunoaștere existențială. Că e vorba de un proces nesfârșit, populat cu întrebări și întâmplări, presupunând sinceritate, implicare, responsabilitate. Cu un final eliberator, odată cu „înmormântarea urnei”.

În fine, Bonanza (2026) continuă povestea cuplului, dar este, în aceeași măsură, ca text confesiv (pe fundal autobiografic), și un roman despre creație și despre asumarea credinței. Teodoru, cu temeinice lecturi biblice, cultivă poezia, explorând filonul mistic „întru mântuire”. Arina (adică Mirela), fire citadină, cu vocație didactică, are grija semioticii (eliminată din curricula universitară) și se ocupă de Școala de literatură, convocând, la Viviani, „ucenicii lui Teodoru”. Suportă, observa sagacele Z. Cârlugea, „o modelare pygmalionică” (înspre metafizic), alternând, cu irizări onirice, maternitatea și feminitatea, casa de la Carani și cea de la Stroiești (ca spații mirifice). Gândind în perspectivă, tot la sfatul lui Teodoru, o posibilă Semiotică interpretativă, adâncind „scrierile teodoriene”. Magistrul, devenit soț (iubitor, protector, generos, dar „infirmizat”) este, recunoaște devotata Arina, „Pygmalionul meu”, însoțindu-l cu bucurie, nădejde, credință. Trăind în așteptare, venind „scânteia”, cei doi, Poetul și exegeta, deși voci distincte, se găsesc „într-un androgin”, oferindu-și, dedicându-se unul celuilalt, lungi rememorări. Țintind criteriul esenței, viața devenind, prin nevăzutul ei, artă. Teodoru, condamnat la folosirea fotoliului rulant („trăsurica”), suportă „grozăvia”, natura devenind o amintire. Dar retrăiește, în „orașul fericit” (Timișoara), anii tinereții, deplânge ruinarea Faclei („o crimă”), pandemia și interdicțiile ei, atmosfera postrevoluționară și, izolat de confrați, infernul sufletesc. Arina, „fără ascunzișuri”, se încredințează paginii, știind că „a scrie înseamnă a vindeca”. Dealtminteri, va mărturisi cum scrie, devoalând propria-i poetică: evenimentele, personajele (reale) trebuie „ascunse”, ficționalizate prin povestire, respectând, firește, convențiile literaturității. Cei care s-au apropiat de volumele Mirelei-Ioana Dorcescu au sesizat deîndată realismul simbolic (cazul fostei studente, Anișoara-Violeta Cîra). După cum, trăind cu „bucuria textului” (un volum din 2024), devotata autoare se ocupă de cărțile altora, de inducția metaforică / Semiotica metaforei, îngrijind, de pildă, un volum dedicat „optzecistului” Eugen Dorcescu, cel care, necruțând pe nimeni, s-a spovedit în Jurnal. Ca nepot de notar, cu „instinct de editor”, Teodoru, fără intenția publicării, ținuse un voluminos Jurnal. Arina / Mirela, în rolul scribului,   dorindu-se „secretara unui mare scriitor”, va transcrie și tehnoredacta caietele, fără a schimba o iotă, chiar dacă „viața amoroasă” cu fosta (Marga) o deranjează. Desfășoară, spune, „un plan de rezistență” și se ține de el, tipărind volumul, scriind cu spor (v. Primăvara elegiei, Hermeneia și altele) despre cel care, în complicitate, se bucură de o „a treia viață”, protejându-și intimitatea creației.

De ce Bonanza?, ne putem întreba alături de Livius Petru Bercea. Eflorescența semantică a titlului se deslușește când vom isprăvi lectura, limpezind sensul râvnit într-un mesaj desfoliat, polivalent. Iar răspunsul nu întârzie, însuși Teodoru explicându-ne că bonanza, dincolo de alte interpretări ale lexemului, ar fi „cuvântul cel mai potrivit” pentru ceea ce trăiesc cei doi, armonizându-se. Căutându-se și trăind unul pentru celălalt, Dumnezeu veghindu-le drumul.

Mirela-Ioana Borchin (din 2017, Dorcescu) are, categoric, mână de prozator. Închipuind o posibilă trilogie, romanele amintite întregesc profilul unui creator de fibră cărturărească, punându-și, cu abilități multiple, talantul „în lucrare”.