LINIŞTEA ACEASTA

Liniştea aceasta, da, liniştea aceasta opacă
pluteşte deasupra oraşului, îţi spui, o pată imensă,
lucrurile intră docile în mănuşa dimineţii, intri şi
tu cu toate disperările tale, respiri şi îţi întinzi
mâinile să întâmpini ceaţa care devastează porii,o
carcasă albă acoperă intimitatea celor ce încă nu
dispar, încă vezi mărinimia acestei fiinţe de
dincolo de perdea, dincolo de micile aprehensiuni
ale clipei de catifea, e linişte, da, o linişte ca o
apă îngăduitoare peste obiecte şi peste anomaliile
de fiecare zi, seismele tăcute se apropie în vârful
picioarelor, nu le simţi respiraţia, un alfabet
straniu al despărţirii de umbră, şi umbra trece
victorioasă înaintea ta, un alter ego invincibil
pătrunzând cu toată forţa în istorie…

CINE PRIVEŞTE ŞI ÎNŢELEGE

În sfârşit: lumea spre care te îndrepţi e o farsă
strălucitoare, nu ai motive să abandonezi cursa,
laşităţile prietenilor ţipă din toate gurile de canal.
Va veni iarăşi o zi în care vei număra victoriile
multicolore ale acelor animale exilate pe
acoperişuri într-o după-amiază a amneziilor
galbene, însă nimeni nu mai trece peste
anotimpuri cu barca albă a neputinţei. Şi ce vei
vedea? La întrebarea aceasta să răspundă gureşii
înţelepţi ai tărâmului de carton, cei care agaţă
frivolităţile pe bolta unui cer auster şi râd cu
grimase prospere în grădina de la marginea foii
nescrise. Implementăm şi apoi perpetuăm
surâsurile celor uitaţi, pe urmele unei apocalipse
perfecte, de care suntem mândri. Emblema
trădării răsare în mijlocul rănii şi rămâne acolo
până în ziua unui ospăţ al craniilor fără viitor.
Nemângâiată povară a osului plimbat prin
coridoarele frigului, acolo unde ne întoarcem şi
descoperim cenuşa salvatoare. Ave, soli ai
dimineţilor impetuoase, lumea e o farsă
strălucitoare şi sufletele atârnă pe gard ca nişte
rufe puse la uscat. Cine priveşte şi înţelege va
găsi în zori silaba neagră a greşelii…

ŞI ATUNCI MOARTEA DANSA

Am cântărit greşeala, am vorbit despre ea în cele
patru vânturi, în dimineţi sepulcrale sau în nopţile
indecente ale neputinţei mele. Timpul de
dinaintea noastră şi timpul din noi: ciudata
simbioză a unor cicluri străine, glisarea unei
vitalităţi care se clădeşte departe de biografia
acestei clipe. Dar trupul ştie rigorile oglinzii care
mărturiseşte în ploaia aspră, trupul ghiceşte cu o
secundă mai devreme cuvântul imbatabil, ecoul
amar al victoriei. Am cântărit greşeala, i-am
pipăit contururile în lumina neiertătoare a
amiezii, sub memoria unui cer ca o respiraţie
diafană, ca un caleidoscop al tuturor eşecurilor.
Singurătatea vorbea prin toţi porii, singurătatea
se plimba pe catalige prin sângele fără vârstă, ca
un împărat care şi-a uitat armura pe malul
celălalt. Din când în când, fântânile ne dădeau de
ştire despre micile evenimente înscrise în
palimpseste sonore, despre popasul fiarei pe
colina de oţel. Şi atunci moartea dansa în
ritmurile unei plante seducătoare…

LA A TREIA STRIGARE

Când nu mai ai nimic de spus, închide ochii şi
treci dincolo de limita spectrului, în interstiţiile
vinovate. În epicentrul surdo-mut al dramei
insondabile, în solemnitatea flăcării care
mărturiseşte angoasele şi nostalgiile particulare.
Un act de supunere, fără reverberaţiile
simbolului, absent de la această sărbătoare a
nimănui. Dintr-un con de umbră, din silaba
fremătătoare: doar aplauze care întregesc
impostura, împingând-o pe culmi răzleţe, în
abisuri transfigurate de voinţa unei lucidităţi
sarcastice. Pe balustrada neantului se zbenguie
adevărul acela de care nu mai ai nevoie, ecoul
unei axiome fără consistenţă. Disponibilităţi
trucate în micul joc al nemuririi de cartier: o
panoramă a interferenţelor de jos, a cinismelor
coagulate. Şi, peste toate, deasupra muchiilor
înşelătoare, aripa neagră a îngerului de care te-ai
dezis cu o seară înainte. Sau la a treia strigare în
zori…