Dan D. Gîrjoabă, în volumul de versuri Anastasis (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2026), se oprește asupra Învierii Domnului, interpretând acest moment de referință al umanității prin prisma proprie. Indubitabil, această interpretare se bazează pe studiul teologic al autorului, care îmbracă veșmântul de preot. Este reliefată aici condiția omului în raport cu divinitatea, acesta fiind o „bucată de humă însuflețită” prin puterea lui Dumnezeu („Suntem un lut care își amintește de degetele Olarului, / o nostalgie perpetuă după suflarea divină / care ne-a configurat orizontul” – Liminalitatea cenușii).

Așadar, omul este creația lui Dumnezeu și nu ar trebui să iasă din cuvântul Său. Totuși, omul e supus greșelii, păcatului („Fiecare greșeală e o insulă de izolare în oceanul harului” – Arhipeleagul păcatului). Pasul următor necesar ar fi conștientizarea erorii și repararea acesteia sau pocăința, căutarea iertării. Nu este o luptă ușoară, ci dură, ce are loc în interiorul fiecărui individ („Ne rătăcim în noi înșine / prin cotloane tenebroase / până când găsim firul Ariadnei: / rugăciunea monologistică, / a inimii înghețate de greșeală, / calea singură care duce spre epicentrul / unde ne așteaptă Tatăl” – Labirintul psihic). Calea comunicării cu Dumnezeu e deschisă prin rugăciune și lacrimă, unde se împletesc bucuria cu suferința („Rugăciunea nu schimbă voia lui Dumnezeu, / ne aliniază pe noi / cu frecvența veșniciei, / transformând secunda în eon” –  Geometria rugăciunii; „O picătură de apă sărată / ce poartă în ea / sarea pământului / și lumina stelelor” – Epopeea lacrimii). Totodată, omul ar trebui să dea dovadă de modestie și smerenie pentru a se apropia de Creator („A te face mic până la imposibil, / pentru ca Dumnezeu să devină Totul!” – Smerenia ca vid fertil). Însă între ideal și real se deschide un hău adeseori insurmontabil și omul se îndepărtează de credință, devine nepăsător și egoist, iar momentul trădării se află în imediata vecinătate. Dar în loc să se producă o ruptură, intervine mântuirea („Hristos primește sărutul, / transformând trădarea / în treaptă spre mântuire” – Sărutul iscariotean). Tatăl își trimite Fiul pe pământ ca o dovadă a iubirii nemărginite pentru creația Sa („un dor infinit / al Creatorului / după creatura Sa rătăcită” – Setea de Absolut), iar jertfa acceptată a lui Iisus devine un moment de cumpănă. De acum omul nu mai este singur („Hristos coboară în iadul singurătății noastre / pentru ca nimeni să nu mai fie singur niciodată” – Strigătul părăsirii), moartea fiind sinonimă cu biruința („Cercul se închide. / Moartea a fost înghițită de biruință. / Lumea e acum un imens potir, / iar viața e o doxologie fără sfârșit” – Palingenezia: Totul în toate). Și atunci se naște întrebarea: care este semnificația crucii, ținând cont că se dovedește a fi un mijloc de trecere între lumi? În viziunea lui Dan D. Gîrjoabă, crucea e o răscruce, o intersecție („Crucea nu e un obiect, / este o intersecție a infinitului cu secunda” – Via dolorosa: axioma lemnului), dar și o balanță, o cumpănă („Crucea devine cumpăna universului, / unde se cântărește greutatea iubirii / în raport cu densitatea urii” – Golgota: centrul lumii).

Opul acesta se constituie într-un adevărat îndrumar pentru întoarcerea omului către credință, iubire și bunătate. Numai așa omul va putea afla lumina.