Când cineva pleacă, se desprinde, dacă este zi, din malul luminii. Dacă este noapte, se duce, aşa se zice, mai neştiut, că până  după zori, când vestea atât de tristă, se mai înmoaie, chipurile, măcar pentru unii. Ea s-a dus ziua în amiaza mare. De atâta suferinţă, îndelungată şi atroce,  ea a plecat arătându-se mai tristă decât în toată existenţa. S-a pornit dintr-un loc unde, fiecare pat, este stăpânit de implacabilul sfârşit . Cine ajunge să treacă, zi de zi,  pe  acolo, ca însoţitor, este învins de toate stările; teamă viscerală, o frică paralizantă, o neputinţă care te desfigurează. Şi regreţi, zadarnic, vremea ta irecuperabilă,  ferindu-te să îţi observi propriile urme. Un risipitor. Ascuns după iluzia că mai ai timp, că iar a venit peste tine ceva important, mai important decât orice. Nici nu ai îndrăzneala să priveşti atent în jur, sigur şi din delicateţe, omul de aproape, străin, este-n dificultatea, şi-apoi un chip desfigurat de cumplita maladie, cancer, arată câtă puţinătate este în noi.

Ea a ţinut de ultima clipă cum puţini sunt în stare de atâta dorinţă. Nu a vorbit despre  sfârşit, nici măcar aluziv,  mai avea, nu o împiedica firea sa firavă, planuri. Să îşi adune cronicile literare  – risipite peste tot – cum zicea, într-un volum, să se mai ducă până acasă, în satul natal, Celaru, în Dolj, să definitiveze o înţelegere cu o vecină, să vadă ce face câinele rămas singur, de care se îngrijea nu ştiu cine, să ajungă la „mormântul lui mamiţica!”, repeta, era mânată de o grabă oarbă, că prea se adunaseră  destule… Cum zice omul, de nu-ţi mai rămâne timp, ştiţi vorba, nici să  mori. Pentru ea a rămas destul timp: era 26 iulie, la amiază, anul 2025. Neuitare criticului literar, prozatoarei și eseistei,  poetei Maria Niţu.   

Vă mai amintiţi zâmbetul Mariei, din ultimele luni,  în trecerea sa pe aici?  Era răvășitor!  Jumătate tristeţe şi jumătate o pozderie  de regrete! Îngerii să te țină aproape, Maria Nițu!

Iată un poem am său. Nu-i printre ultimele, cum s-ar putea crede. La ea suferința venea de la distanță mare.

La ceas de perfuzii

un urlet de lup

de atâta pustiu albastru,

când mă uit

pe fereastra de la etajul zece

și nu văd

nici măcar un copac

de care

să-mi spânzur

singurătatea.