Ela Iakab (născută în 1976, la Lugoj) este absolventă a Facultății de Litere, Filosofie și Istorie a Universității de Vest Timișoara, având totodată și un doctorat în Filologie, cu o teză despre opera lui Tudor Arghezi. A debutat în presa literară în anul 2001, cu un eseu despre Dostoievski. A publicat poezie, studii literare precum și traduceri din poezia internațională, în diverse reviste literare: Orizont, Steaua, Arca, Convorbiri literare, Bucovina literară, Alternanțe (Germania) și La tribu de Frida (Spania). A debutat editorial cu volumul de critică literară, Deșertăciune și asceză (Editura Eubeea, 2011), pentru care a obținut Premiul Special pentru cea mai bună lucrare de argheziologie, în cadrul Festivalului Internațional „Tudor Arghezi”, 2012. În 2017 publică, la editura Grinta, primul volum de versuri, în ediție bilingvă româno-italiană, Cartea lui Athanasios/ Il libro di Athanasios, distins cu Premiul Festivalului Internațional de Poezie Sighetu Marmației, Premiul U.S.R. filiala Arad și Mențiune de Merit în cadrul Premiului Internațional de Poezie, „Salvatore Quasimodo”, Italia. În anul 2020 îi apare cel de-al doilea volum de versuri, Poemele de la Aethris, la editura Eurostampa. În anul 2024 revine cu un nou volum de versuri în ediție bilingvă, româno-italiană, Ultimul dar pământean/ L’ultimo donno terreno, volum de apare la editura Secom din Italia. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează. 

Așa cum și-a obișnuit cititorii, Ela Iakab mizează și în acest volum pe o poezie mistică, dar nu în sensul strict al religiei creștine, ci în sens mai larg, ezoteric, explorând și exploatând întreaga gamă de religii ancestrale, mitologii și tradiții ce țin de sfera misterelor și a oracolelor, punând un foarte mare accent inclusiv pe numerologie și anghelologie.

Încă de la primul poem suntem introduși în atmosfera oraculară pe care poeta o construiește și întreține pas cu pas, poem cu poem, de la începutul până la sfârșitul volumului: „Nu mai venea şi/ nu mai venea/ cea de-a şaptea iarnă.// Poate e un miracol./ Poate e o pedeapsă divină.// Bolboroseau pe pământ astrologii.// În cer, îndepărtatul Orion/ şi aura stelei Bellatrix/ creşteau înfricoşător,/ fulgerând cuvintele tăiate/ în stâncile vechiului naufragiu.// Să nu revelaţi nimănui/ destinul întâilor copii/ ajunşi în locul sfânt.// Ei şi numai ei/ vor şti încotro să plece/ în cea de-a şaptea/ zăpadă îngheţată.// Deodată, a început/ să ningă, cum niciodată/ n-a mai nins/ pe acest pământ.// Să fim cei ce aleargă/ în moarte!/ am spus deodată/ şi am repetat cuvintele/ în toate limbile sacre.// Moartea avea dansatorii ei/ şi ne primea întotdeauna/ cu licorile ei orbitoare”. Se observă cum sunt invocate aici sferele cerești, stelele, planetele, zodiile, moartea, locurile sfinte, pedeapsa divină, ca și cum întreaga lume ar fi prinsă în desenele și mai ales în înțelesurile și efectele unui joc de Tarot, pe care doar ea, poeta – preoteasă (cum am numit-o într-o cronică anterioară), îl poate descifra.

Tot din Jocul de Tarot pare desprins și Taumaturgul (în traducere liberă, Vindecătorul), personajul central al volumului, învăluit în mister, având o înfățișare celestă, translucidă și puteri supranaturale, dar nu depline, putând vindeca și chiar învia, însă doar pe aceia pe care Zeul îi permitea să îi vindece sau învie: „Taumaturgul era alesul/ care nu putea alege/ pe cine să vindece,/ pe cine să învie.// Asculta glasul înfricoşător al Zeului.// Venea întotdeauna,/ după a şaptea lună plină./ Lumină fluidă trecea/ prin mâinile lui/ în trupuri încremenite/ pe treptele de la intrarea/ în templu.// Spirala înfăşurată/ de mâinile divinităţii/ pe axul vieţii lui,/ se rotea din ce în ce/ mai stins.// Devenea spectrală.// În timp ce mame,/ copii, bătrâni,/ îşi dansau extatic/ învierea”. Desigur, s-ar putea face analogii directe cu persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, cel ce este, inclusiv potrivit profetului Isaia, doctorul suprem al trupurilor și al sufletelor. Însă la o lectură mai atentă, în context, se va observa că acestui Taumaturg, puterile îi sunt limitate nu doar de către Zeu, ci inclusiv de către moarte. Mai curând aș zice că avem aici de a face cu o întruchipare a Mitului sau Sindromului Vindecătorului, „întrupat” în acei oameni care cred că ei dețin puterea și chiar au obligația, dacă nu chiar mandatul divin, de a-i salva pe ceilalți, chiar cu riscul sacrificiului de sine, dar care în final se dovedesc a fi oameni simpli, obișnuiți, muritori, supuși tuturor legilor firii, doar că foarte empatici și uneori mult prea visători.

Ceea ce este fascinant la poezia Elei Iakab este faptul că abundă în bunătate, în speranță, în iertare, apropiindu-se, întru câtva, ca atmosferă, de învățătura eretică a lui Origen, a apocatastazei, în sensul că și pentru ea există iertare pentru oricine și orice, inclusiv pentru moarte, ultimul dar pământean fiindu-i conferit chiar acesteia, deși, cum se va vedea, va avea efect și asupra altcuiva:  „Îşi dansa febril agonia/ în altarul hărăzit ofrandelor.// De ce să nu primească/ şi Moartea un dar?// Ultimul dar pământean/ al acestui corp singular,/ în care Dumnezeu a aşezat/ irepetabila putere celestă.// Atunci a rostit Moartea/ prima ei rugăciune de îndurare.// Cu o tandreţe uluitoare/ nu doar pentru pământenii/ înzestraţi cu ochi de văzut/ şi urechi de auzit,/ ci pentru Însuşi Creatorul/ celor nevăzute, nebănuite,/ neaşteptate.// Dumnezeule Mare,/ te rog eu, străin cum sunt/ de măreţia cuvântului divin,/ te rog eu, călătorul predestinat/ să fie mereu părăsit de lumină,/ te rog eu, care de la oameni/ am învăţat să mă rog ţie,/ opreşte stingerea taumaturgului!// O vreme, Doamne, o vârstă!// S-a făcut linişte./ Apele, focul, eterul/ au încremenit.// Dintr-o sămânţă invizibilă,/ creştea/ frumuseţea nepământeană/ a taumaturgului.// Inexorabil,/ cum Arborele Vieţii/ în visul profetic”.

Desigur, o temă foarte importantă în poezia Elei Iakab este și iubirea. Numai că și aceasta este una specială, supremă, nepământeană, nu în sensul că nu s-ar petrece pe pământ, ci în sensul că este supusă metempsihozei, exact ca în romanele Adam și Eva de Liviu Rebreanu și Pelerinul Kamanita a lui Karl Gjellerup, adică avem de a face cu o iubire care se repetă sau se continuă în vieți succesive, până la trăirea ei desăvârșită. Și pentru a ajuta iubirea să ajungă la desăvârșire, poeta o pecetluiște cu cifra 9, care în numerologie este cifra perfecțiunii, care învinge absolut orice obstacol: „Mă sting şi renasc/ mereu în alte trupuri,// doar pentru a retrăi/ beatitudinea/ primului sărut,/ lung cât noaptea/ unui fiu de zeu,// care-şi plămădeşte/ unicul vis/ îngăduit/ nemuritorilor”;  „Levitez înveşmântată/ în spirala ţesută/ din flori de colţ/ pe trupul meu zvelt,/ de acum.// De la geneza iubirii noastre,/ până astăzi, nouă sfere/ mi-au crescut în suflet.// Crede-mă, va veni vremea/ când strălucirea lor,/ implacabilă cum/ o ultimă explozie solară,// va spulbera/ şi poarta, şi vama”. Așadar, în poezia Elei Iakab, iubirea învinge tot. Iar prin tot, trebuie să înțelegem mai mult decât ceea ce putem vedea cu ochiul liber în jurul nostru, la lumina zilei, sau ceea ce putem înțelege cu rațiunea noastră limitată de stimuli, ci tot ceea ce se întâmplă, tot ceea ce există și ne influențează, dincolo de puterea noastră de înțelegere. Pentru că esența vieții s-ar putea să fie distilată tocmai în alambicul a ceea ce pentru noi poate fi definiția „alambicatului”, adică în „jocul” sferelor cerești, al misterelor, al nevăzutului, al nenumitului, al tainei. Ori tocmai ideea aceasta înaltă o aduce Ela Iakab în poezia ei, prin toate cele trei volumele apărute până în acest moment.