A apărut recent, la editura Junimea, volumul doi din serialul consacrat Romanului politic românesc, semnat de Adrian Dinu Rachieru. Prezentăm în continuare un scurt fragment din Argument-ul cărții

„Așadar, ce rămâne din proza noastră postbelică („sub comunism”)? Unii au recomandat un negaționism paușal, alții, dimpotrivă, preferă un transfer „criogenic”; dacă primii vorbesc despre o literatură integral contaminată, de servilism ideologic şi osanalism hipertrofiat, ceilalți invocă autonomismul estetic, protejând valorile, chiar dacă însăși subversivitatea, câtă a fost, s-a „istoricizat” iar refugiul în estetism nu era / nu putea fi şi opozițional. Subterfugiul estetic era, de fapt, o soluție politică; sau parapolitică, după Adrian Marino (…)

Trăind în captivitatea politicului, literatura şi, îndeosebi, romanul, gen prin excelență ideologic, fac inevitabilă o istorie politică a literaturii. Cu atât mai mult, sub comunism, deși, evident, romanul politic nu este o invenție a regimului comunist. Cum nu există operă care să nu aibă „un sâmbure politic”, cum romanul politic, de mare succes, nu poate fi restrâns la o meditație asupra puterii, cultivând „arta aluziei” într-un regim opresiv, o discuție onestă presupune / impune o înțelegere integrativă a fenomenului literar, cercetând și „viața externă” a operelor. Fiindcă metabolismul literaturii nu poate fi examinat ca istorie „pură”, în afara contextului ideatic (ideologie, mentalități, tradiții), cu deosebire într-o realitate literară anormală, virusată ideologic. Și în care literatura, devenind o instituție, își arogă, surdinizat, „rosturi compensatoare”, scriitorul fiind un cumulard de roluri. Nu doar legile misterioase ale creației, ci însăși comunismul ca epocă încă „misterioasă”, vehiculând ficțiuni ideologice până la a crea acea „suprarealitate”, în termenii lui Alain Besançon, obligă la investigații „arheologice”, reconstituind ambientul politic şi descoperind cifrul epocii. E adevărat, presiunea politicului, prin bruiaj ideologic, tenace, eficace, cu mici pauze (relaxante), a impus replieri; dezvoltându-se reactiv, răspunzând la interdicții, organismul literaturii, productiv, defensiv și inventiv a găsit strategii de supraviețuire, chiar dacă, sesiza Mircea Martin, rolul Puterii (asupra textelor literare) a fost supralicitat. Oricum, „dușmanul comun” a consolidat solidaritatea scriitoricească, precară, altminteri.”