(Fragmente)

 

13 februarie 2007, marţi.

Pe Ioana Em. Petrescu am cunoscut-o mai întâi prin cărţile sale. Apoi, am avut un scurt schimb epistolar şi mai multe convorbiri telefonice în anul 1989, când am realizat, pentru revista “Orizont”, interviuri cu reputaţi eminescologi, pentru a marca şi în acest fel Anul Centenar Eminescu. Cu o naturaleţe care o caracteriza, apanaj al omului de înaltă cultură, a aceptat să răspundă la întrebări fără vreo ezitare. „Vă mulţumesc pentru întrebările dumneavoastră incitante, care mi-au făcut o reală plăcere…”, nota într-o epistolă, datată Cluj, 18 noiembrie 1989. La nici un an de la acest interviu, Preatânăra Doamnă a eminescologiei româneşti a trecut în lumea umbrelor, lăsând în urma ei o operă de cercetări fundamentale, cu largi deschideri şi de o exemplară calitate a ideilor.

 

14 februarie 2007, miercuri.

Ioana Em. Petrescu îşi onorează peste tot instanţa înaltă în care a ajuns prin propria-i muncă, prin talentul nativ, prin acumularea de cultură. S-ar putea discuta despre felul în care Ioana Em. Petrescu vede geneza ideilor fundamentale în opera eminesciană, curgerea subterană a marilor idei pentru a configura creaţia eminesciană ca o operă organică. Este un sens fundamental al cercetării operei eminesciene care vine, însă, dinspre perspectiva lansată prin  studiile eminesciene ale lui D. Popovici, întâlnită şi la alţi eminescologi ca Eugen Todoran şi Iosif Cheie-Pantea.

 

15 februarie 2007, joi.

În Romanul naturilor catilinare şi Visele lui Dionis, Ioana Em. Petrescu axează trendul hermeneutic pe spaţiul oniric, în care şi Toma Nour şi Dionis îşi devoalează esenţa naturii existenţiale. Există un balans, care vine pe filieră romantică, între nocturn şi diurn, ca spaţii de tangaj existenţial. Natura catilinară a lui Toma Nour se evidenţiază cu claritate dacă se urmăresc aceste registre ale existenţei sale. „«Viaţa mea (mărturiseşte eroul) mi se părea un fantastic vis nebun, fără înţeles şi fără ţintă». A resimţi propria viaţă ca pe un «vis nebun» (sau «vis absurd») mărturiseşte divorţul, specific naturilor catilinare, între lumea gândirii şi existenţă, între spaţiul interior şi timpul istoric prin care personajul rătăceşte fără a-l înţelege, dar încercând totuşi să i se încadreze. «Visului de nebun» al vieţii i se opune însă, compensatoriu, universul oniric. Ca şi în scena morţii mamei, toate momentele cruciale ale existenţei lui Toma Nour (descoperirea trădării lui Poesis, urmată de încercarea ratată de sinucidere a eroului, sau, în timpul revoluţiei, imaginea apocaliptică a oraşului incendiat şi moartea Mariei, fiica preotului ortodox) sunt urmate de un vis compensatoriu, în care fiinţa pierdută sau moartă e regăsită într-un univers paradisiac, structurat pe schema mitică a spaţiului” – scrie Ioana Em. Petrescu. Toma Nour este şi rămâne o natură catilinară, contradictorie, sfâşiată de această antinomie între visul absurd al vieţii şi universul oniric, ca spaţiu compensatoriu. Ioana Em. Petrescu introduce şi discută aici simbolul cărţii, valoarea textului. Jurnalul este un text postum, iar în cuprinsul său ultima voce care se aude este cea a lui Poesis. Cartea/romanul pare să fie locul în care cele două vise, în fond antinomice, visul absurd al vieţii şi visul compensatoriu din spaţiul somnului, se pot armoniza. Geniu pustiu poate fi citit şi interpretat şi prin această grilă a valorii cărţii, a forţei cărţii de a deveni putere salvatoare. Iar funcţia mântuitoare a cărţii se regăseşte chiar în cuvintele povestitorului/naratorului: „Arată-mi un om care să scrie romanul mizeriilor acestei generaţiuni şi acel om… va fi un semizeu pentru mine, – un mântuitor poate pentru ţara lui.” Ideea revine şi în alte studii – Cartea Meşterului Ruben sau Spaţiul cărţii în viziunea eminesciană.