Rar chef de poveste mai deplin, dorință de a împărtăși, de a nota, de anu da uitării cel mai mic amănunt, acela din care poate să izbucnească haz, disperare sau nimicul fermecător, ca în proza lui Radu Găină.

Unde ai stat Radu, pitit atâta amar de vreme căci mi-e clar că prozele astea s-au adunat, acumulat în timp, uneori au clocit și au ieșit și puiuți.

Dacă nu aș fi fost eu însămi prin acele locuri despre care vorbește autorul și dacă n-aș fi bătut drumul parohiilor ortodoxe românești,prinGrey Tower Rd Jackson, Michigan, într-o iarnă grea de la începutul anilor 90,mergând de la Detroit spre sediul Vetrei Românești,(iată, a  împlinit acum 85 de ani !) să-l întâlnesc pe Alexandru Nemoianu și să îl filmez pe un ger de crăpau pietrele, prilej cu care mi s-a stricat camera mea SVHS proprietate personală, dacă nu l-aș fi cunoscut și iscodit pe preotul Ioan Mihuț la Biserica „Pogorârea Sf.Duh” din Warren, Michigan, preot important și dulgher iscusit,care nu se sfia să pună mâna pe rindea,  nu știu cum aș fi reacționat la cartea lui Radu Găină.Poate mai puțin emoțional, poate doar elogiindu-i măiastra împletire de reportaj cu proza scurtă, felul interesant și cumva inedit de a împleti genurile, sursele de inspirație, observația atentă și imaginația adeseori plăcut de zănatecă, cumva ”suav anapoda” dacă ar fi să citez titlul unei cărți de poezii a unui autor care îmi e drag.

Dar la un moment dat ajungând eu la povestirea ( hai sa cădem de acord și să îi spun așa, povestirea ) ”În Anul Centenar” , dau de transpunerea unui dialog făcut ca pentru tv:

”Îmi spuneți lucruri tari. Oricum părintele Podea rămâne o figură controversată,deși a întrunit,în calitate de protopop,în februarie 1918 sinodul de la Youngstown,în care preoții români au condamnat atitudinea de obediență a mitropolitului Vasile Mangra față de Coroana austro maghiară,punându-se sub jurisdicția Mitropoliei de la București.”, zice reproterul.

Exact,iar belelele în care a intrat părintele Podea au venit ca urmare a implicării sale în greva muncitorilor americani din 1919.În articolele publicate în 1935 în ziarul ”America” el amintea că a pus temelia episcopiei românilor ortodocși americani.E de precizat totuși că eparhia s-a înființat după o lungă perioadă de frământări,prin hotărârea Sinodului BOR și abia după ce regele Carol al II-lea și-a dat acordul. Până aici, totul cât se poate de clar și clarificator, în linia cea bună a restituirii adevărului, a faptelor istorice .

 Urmează un fel de ”clenci ” , un fel de acroșare în realitatea imediată,de natură să-mi facă legătura la propria mea experiență (americani români) cam prin aceleași spații( sau aproximativ) și mai ales un amănunt care răstoarnă lucrurile din gravitatea faptelor în nostimada detaliului : ”Trebuie să vă informez,în buna tradiție americană, că domnul John Curea,cel care ne va deschide lăcașul, e pensionar și că peste trei ore are întâlnire cu alți prieteni de-ai domniei sale la o petrecere cu premi organizată de o companie care vinde înghețată. Va trebui să ne descurcăm, cu filmările în acest interval.Let s go!”

Ei bine fraza asta lungă mă trimite exact pe esplanada din fața Bisericii ortodoxe  dinsuburbiile Detroitului și cupola ei strălucind în soarele neiertător  și la preotul  Ioan Mihuț care și el el îmi acorda interviul îmbrăcat în straiele lui negre preoțești și mă însoțea  cu amabilitate prin Biserica construită sub poruncile sale, menționând câte ore mai sunt pînă la seara de Bingo organizatăîn basementul bisericii și la care participă foarte mulți credincioși…

 Asta-i America.

Cei ai lui Radu Găină merg la o petercere a unei companii de înghețată, ai mei se grăbesc la serata cu Bingo, totul pe lângă istorie, amintire și preceptele creștine.

Dar umor, subtil, uneori implicit,alteori de situație, se găsește  peste tot în carte.Uneori șugubăț, alteori natural, câteodată sarcastic ,pe alocuri abia sesizabil, cum e și-n viață. Povestirea ”Premiul” e o bijuterie demnă de Mazilu și Băieșu,la un loc.

  Aș fi luat-o doar ca pe un exercițiu de virtuozitate plasat cumva la linia dintre proza scurtă și ficțiune, într-un gen original de reportaj sau de culisele unui film de televiziune.

  Mă legau atât de multe de Radu Găină( literatura, prietenii, atelierul fantast al lui Bandac căruia el îi spuneMaestru, televiziunea, cu bunele și relele ei, pasiuni comune).

Nu știam că mă leagă și acest colțișor de biografie care iată, la el devine proeminent iar la mine a rămas undeva în amintire, fără prea multă glorie.

Dintr-o poveste de viață care s-a desfășurat foarte real, Radu Găină creează o poveste scrisă într-o factură interesantă, aș zice modernă dacă nu mi-ar displace acest termen. Prea imprecis. Se amestecă apoi imaginație, ficțiune, documentare exactă, redare vizualizată, evident cu mijloace de cinematografie,totul  într-un amestec special.

Alt cuvânt greu de mânuit și care îmi pare vag.

Nu ușor de urmărit, recunosc,  în pofida genului declarat drept :”proză scurta”… dar ce mai e genul în ziua de azi…

Din povestea ”numitului Ioan Podea”, prin poveștile legate de viața lui și toate ramificațiile ei posibile, transpare o lume, ne este revelată o lume pe care n-o știam. O lume care pornește de pe meleag românesc, se duce prin America și revine ca un bumerang sub ploaia de dureri ale stalinismului triumfal și din fericire, trecut.

Radu Găină nu are nevoie să creeze tablou ficțional ca să zic așa și nu se teme deloc că va strica atmosfera dacă virează brusc în notă de drum sau de reportaj ori chiar de jurnal profesional de realizator tv.

  Sadoveanu răsare de peste tot, chiar când e vorba despre o călătorie cu 104 spre o nuntă studențească, asta da performanță căci :”Zidul de nori  cu zloată șuieră și Oltcitul tremură din toate balamalele pe drumul de la Bâlea cascadă spre Bâlea Lac”, Sadoveanu iese fără nici o reținere când are el chef ”iar pe drumul de întoarcere ne-a surprins  balaurul zloatei dar Dumnezeu,bunuțul, ne-a mai lăsat niște zile, amintindu-și că Mihai făcuse școala de șoferi în armată și, în definitiv,Preamilostivul a surâs cu îngăduință la fanfaronada unor zănateci imberbi și prea necugetați în zilele vieții sorocite din tării.”ceea ce trebuie să recunoașteți este impecabil și  înduioșător.

 Cred că scriitorul Radu Găină este unul inconfundabil în peisajul prozei românești, o acoladă inspirată în linia respectului pentru proza tradiției și care ajunge cu nonșalanță la ritmul zilelor noastre.

Despre acesta aș zice că are farmecul lui și culoarea lui, dar nu e decât o reverberație care dovedește de fapt soliditatea structurală a acelui trecut atât de bine și serios articulat.

Un fel de înfruntare a conservatorismului cu modernismul care se transformă sub ochii noștri, într-o alianță.