Nu se-ntâmplă prea des,în cazul lui Costel Stancu, întoarcerile la arhiva propriilor proiecte.Poet prețios pentru bilanțurile ultimelor decenii de lirică românească autentică, el şi-a antologat, desigur, seria cărților dar, ca o exemplară experiență distinctă, marca fiecărui volum e înnoită, proaspătă ca apa rară, învederând credința nestrămutată a poetului că marile dezlegări ale lumii și însăși cartea ființei profunde, a vieții și a morții, dobândește mereu file valoroase și de neclintit, în vreme ce literatura noastră a câștigat, de mult, de la debutul său, un nume și o operă exponențială.

Costel Stancu știe să prefacă în poezie orice gesticulații, între meditație și sarcasm, revoltă a sinelui și radiofotografia unui real de substrucție secularizantă, edificând toposuri și elanuri metaforice, concentrându-se pe reflecția lapidară a stărilor de criză ființială, pe enunțuri ale obsesiei thanatice ori pe grația apăsător tragică a nostalgiilor celestului. Profilul său liric așezat pe decorul lumii maculate e acela al trăirii plenare în inocența stranie a unui spirit copleșit de avatarele aceleiași lumi de vicii paradigmatice și de grotesc flamboaiant, mișcat de rezonanțele leitmotivului existenței dintr-o subterană a sufletului stingher dar incoruptibil față cudiversiunile realității maștere, arhitect insolit de poeme în care plusează transcendentul, fascinația eternității deopotrivă cu zvonul vieții și al morții. O risipă orgiastică, aproape,în natura-concept sau în organic induce treptat voința unei împăcări cu sine în vreme ce idealismul organic separă, în denunțate aluviuni calpe și în memorie resuscitată ca aură eminamente tragică („Mă tot urmărește o pasăre/să-i arunc firimituri din mine./Cu timpul,/ea crește, eu mă împuținez./Într-o zi,/îmi va ciuguli/ca pe o râmă/ieșită în mijlocul drumului/după o ploaie caldă/de vară”), și dau contur și miez unei insolite utopia magna. Astfel că un mesaj generic (și genezic) e consacrat de congruențele stilului, în uiașa apocrifă a destinului.

Poetul acesta e marcat de căutările spirituale de sine și în volumul său Hoțul de ferestre (Arad, Editura Mirador, 114 p.) un marcaj editorial care, desigur, trebuie așezat în lista destul de cuprinzătoare a cărților care completează sinteza impresionantă axiologic a unui autor despre care scriu în ultima vreme condeie redutabile dintre comentatorii fenomenului literar de la noi. Poemele cărții asumă din start o criză a înserării, evocă emergențele unui disolutiv într-o metageografie a sufletului tragic („un sanatoriu de boli necunoscute”), proiecție a sensului contemplativ al existenței, interiorizat, în care moștenirea raționalistă a lumii e prelucrată în adiacențe ale ființialului. Dar traversarea tragicului e numai eboșa recuperărilor memoriei, șarja profunzimilor e declanșată din temeiuri ale esenței („Să simți în tine, palpabilă, ființa golului./O mână de alge vâscoase, o rămășiță stranie/a resemnării de a fi, fără împotrivire, tu însuși,/până la dezgolirea de sine”), spiritul „refuză” pozitivismul în vreme ce oniricul vizionează aceeași catachreză, mult personalizată, a cunoașterii speciale a lumii și omului.

Perspectivarea acestei poezii e, desigur, sinuoasă, liricizarea amănuntului incumbă o colecție specială de stări, emoții, sentimente, învelișul poemelor atrage atenția că starea de împlinire interioară rămâne aluzia la celălalt nivel de realitate. Iar tema ferestrei poate, singură, să reconcilieze eul auctorial și holistica marei conectivități cu bosajul simbolicii lui înafară.  Extins astfel, poemul lui Costel Stancu are o indelebilă tramă identitară, este livratorul frenetic al unei gnoseologii a unității, a primordialului. În acest construct eminamente spiritual, își află locul și spectacolul neliniștilor metafizice și femeia („Odată am iubit o femeie./Un braț de paie umede, sufletul ei./Zadarnic mă chinuiam să le aprind./Neputincios era focul, ca ghearele/pisicii pe un acoperiș din sticlă.”), cumințenia cosmogonică și funcția intimizată a credinței, suprapunerile polifoniilor eului peste transfigurările marelui templu (de carne și sânge) al omului. Joaca jocului e, aici, enunț guvernând convențiile arhetipalului, cataclismele istoriei falacioase nu inhibă dar potențează labilitatea frontierelor dintre cunoscut și necunoscutul continuu și discontinuu, onirismul ușor de depistat, spuneam, configurându-se treptat ca marotă  unui tip de pasiune. Or, pasionalitatea, și ea o derivată a deschiderilor în sacralitate, îndeplinește rolul unui fel de semn heraldic iar un annulus aeternitatis se resoarbe intermitent în eclatare, asemenea rugăciunii isihaste: „un șarpe transparent/ne pândește de sub/tapa casei/încerc să îl scot de acolo/să îl calc pe cap/îl momesc/cu abur de lapte dulce/cu fum de ierburi vrăjite/îi promit herghelii fecioare/ospețe regești/totul e zadarnic/nu îți fie teamă/femeie/vom aștepta/să își lepede pielea/o voi îmbrăca/mă voi lupta cu el/îl voi învinge/și îi voi lua locul.” (p. 100)

Sunt de evidențiat mai multe resurecții în magma lirică a acestor poeme de traversare. Mai întâi viziunea panteistă a existențialului, dincolo de epistema unei rogatio a ființialului, debordează în instanță a stărilor și percepțiilor, visceralul e denudat, vanitatea se află în convalescență astfel încât inducțiile de lirism psaltic, prelucrat ca temă cu instrumentarul neo-modernității poeziei, recomandă grațios-tragicul ca veșmânt al acestui discurs intempestiv despre om și lume. Apoi, confesionalul dezvoltă o redempțiune, esetic vorbind, când ființa sentimentului plenar recurge la propriile mistici în regăsirea de sine. În acest fel, de-construcția mesajului e mereu augmentată cu adrenalina metaforei abisalului. Mai există și acea dăruire în apoftegme ale cotidianului calp („trece pe stradă poetul nu-l huiduiți ce vină are el/că v-ați vândut caii înainte de a le crește aripile,/că poate ridica la cer, dintr-o privire, păsările/hrănite cu grăunțe de plumb/că o singură atingere de a sa transformă clopoțelul/leprosului într-unul din aur cling-cling”) asupra căruia acționează, manipulator în sensul bun, curat al termenului, diatribele eului liric emise dintr-un amvon personalizat irefutabil.

Spectacolul liric nu e deloc improvizat, autorul își trăiește cu o pasiune aproape tragică fiecare vers, metafora înflorește incandescent și ascendent, de la crochiuri egotic-cognitive, aceste „ferestre” ale deschiderilor ființei spre mirajul marilor cosmogonii, pliate  sentimental-senzorial uneori, cu grație tragică alteori, la semantici edificate din resorturile intimității vernaculare, așadar anticonvenționale. Fascinația se consumă și ea în colportaj antinomic – bucurie și dramă, „demență” lucidă și inefabil al descifrărilor realului corupt, reiterare a mitului egotic și noblețe spirituală convertită în disjuncții mimat-jubilatorii -, eul se construiește pe sine ca personaj salvgardându-și vulnerabilitățile „hoțului de ferestre” printr-un discurs bine articulat în patos gestionat ca mărturisire pasională a afinităților: viața e un fragmentarium dihotomic sacru-profan, viziunea asupra lumii este și ea una conexiv-patetică, forțarea ontică a profunzimilor („La marginea drumului,/Dumnezeu scutură o/legătură de chei./Poți intra, poți ieși,/oricând, dacă vrei. Viața/omului e o căruță împotmolită/în noroi. Astă seară,/am întâlnit/un greier mut./Și ne-am mirat/amândoi.”) pare a fi o grațioasă coruptelă a nostalgiilor limitei. Dar energia acestor poeme e incredibil șarjată în fervori disjuncte, fluidul liric „subteran” irupe în nestăvilit spectacol febril-tragic, fiecare detaliu va fi supus convertirilor și reconvertirilor fascinatoriului, în cea mai pură esență neoexpresionistă. Atunci când jubilatoriul este structurat liric, din aceleași subterane ale ființei se iscă o altă fascinantă „lecție de anatomie” a spiritului (un alter ego, șarpele raiului?) premergând percepțiilor multisenzoriale prin care eul auctorial își reiterează obsesiile unei dulci tiranii, dragostea: „Îți scriu. Pe carne, pe os. Amărăciunea/mi-e mai mare decât a lui Iuda,/când l-a vândut pe Hristos,/pentru binele lui. Bate un vânt ]n deșert./Cel ce nu e prins în cuie, rămâne/al nimănui. Același, dar mereu altul,/suie nisip în clepsidre. Tot sau nimic?/Omul se poate ddespărți, în viața sa,/de orice, dar nu și de propriu-i buric./Îți scriu.Pe dos, pe față. Te iubesc,/Strig să se știe: dragostea e/singura pasăre pe care Dumnezeu/o eliberează cu tot cu colivie!”. (p. 71).

Poemul lui Costel Stancu este exemplul unei diseminări: blând și bătăios în aceeași măsură, contaminat de rebeliuni aulice devoalate în jemanfișismul auster al exprimării artistice, stilistic-estetice, un veritabil summus de resurse lirice inepuizabile, decor vizitat de Dumnezeu și de îngeri, de daimonul apocrif, de insolitări existențialiste, o metafizică între iubirea solemnă și credința augmentând toate devoțiunile. Flexibilă epistemic mai degrabă decât oscilantă în reverberări mitice, liricitatea aceasta antrenează simboluri, inventariază construcții metaforice seducătoare ca soluții ale tuturor „răzvrătirilor”. Intuim, la modul pozitiv-axiologic, o consistență a identității, crisparea mimată e doar referința – mixaj suprarealist –, miza asimilărilor unui imaginar care imprimă/impune un duct al discursului spre direcții neașteptate. Realitatea-colaj poate fi infernul în paradis, cum ar spune Strindberg, dar aici, cultul obiectelor umile, vulnerabilitățile ființei manifestate, uneori, în scenerii simili-coșmarești („Întâi am citit în cărțile vechi. Apoi m-am apropiat/de casa ta. Era albă, construită din oasele/ceor care eșuaseră înaintea mea. Am bătut la ușă, nu/mi-a deschis nimeni Trebuie să aștepți clipa potrivită,/scrie în cărțile vechi. M-am așezat pe prag. Sufletul/lui a oftat.”) aduc a introspecții în dizarmoniile existenței, ceremonii lirice ale unui modaproape straniu de dedublare periferială. Crusta realului, acoperind parșiv mlaștina realității, maschează în același timpdorința de a cruța inefabilul automutilării, un ludism temperat de sobrietatea  melancolică. Realitatea, altfel spus, incinerată în funambulescul acestui algoritm al tuturor fatalitățlor, explică oarecum tristețea grațioasă, ori și mai bine tivirea metaforică, aceasta cu mult har liric, pe canavaua „privațiunilor” spiritului, fiindcă  eul este mai ales opozantul golirii de sens: „Sunt aidoma/echilibristului ce își pierde credința/chiar înainte de a păși pe sârma/care îl leagă de propriu-i buric./Nu, nu e frica de moarte! Aceea are/gust și miros și, uneori, se întrupează./E doar nliniștea de a mă reîntoarce/la mine însumi, așa cum pasărea/stă într-un picior,/pe propriu-i ou,/și cântă.” (p. 92).

Interesant în poezia lui Costel Stancu mai este și adevărul că ea nu e deloc  prizoniera unor ficțiuni. E mai degrabă un poem vizionar, al vieții febrile, ca un centru al tuturor crizelor. De aici, grotescul contrapus excrescențelor de moralitate, grija echilibrului identitar, invocarea divinului, fie și pe traseul inefabilului erotic iscând „regulile” unui alt ritual, bunăoară vesperal. Ca și cum un eu eminamente călător evită distorsiuni și o altă realitate, consensuală, se edifică de la sine („Știu, te-am mințit. Când cad,/îngerii lasă răni în cer. Dumnezeu/le găsește înaintea noastră și le închide.”), devine un protector al fragilității lumii, presiunea decompoziției duce la complicități cu un ciudat noesis psihotic, dispersând într-un barochism al scriiturii până și fascinația față cu propriul „scenariu” al memoriei scrisului. De pe palierul acesta, adâncirea maniacală în descifrări ale lumii sub tentația explorărilor ar părea decerebrată. Dar nu este altceva decât mereu și mereu viața, teribilă, absurdă, ternă, teren al tuturor evaziunilor (erosul întreține și el un discurs evazionist), febricitate egotică, eșecuri și înălțări. Registrul răzvrătitului aparține voinței de insolitare, totuși, nu are crispări dar are conexiuni de fond cu experiențele existențiale, nu avem nici punct și nici intersecție, totul curge, totul e miza fanteziei detașate ca într-o frumoasă și exactă lecție de ontologie. Am spune, iarăși altfel, că fumul îndoielilor e totuși generat de focul credinței, chiar și absolutul, temă a sufletului asediat de neliniști, scapă de disoluție, apoteoze nostalgice integrându-se tumultului interior, simetriilor mai mult solariene. Există, așadar, o mare intensitate emoțională în versul lui Costel Stancu iar un sarcasm rezolutiv, la convergența cu ironicul rafinat de sincerități superlative, funcționeaă ca o muzică tristă, intuibilă în secvențele unui scepticism altminteri mereu sub bisturiul lucidității, spre a evita scăderile riscante în extrema calofiilor nefericite: „E liniște.Mă privești/ca și cum n-ai avea/nici o vină. Nu erai/tu spinul de sub limba lui/Dumnezeu când a poruncit/să se facă lumină?/Nu lăcomia sa ne-a azvârlit/în timpul de-acum din/timpul dintâi. Să umblăm/prin lume, fără odihnă,/cu un șarpe agățat/de cîlcâi?/Nu te mai plânge,/femeie, că sângerezi/când e lună! Dumnezeu/ne iubește la fel./Altfel nu ne-ar fi izgonit,/din Rai, împreună.” (p. 56 )

Se simte, neîndoios, o pasiune și o dăruire pentru spectacolul poemului existenței, eul e un participant asiduu la banchetul neomodernității, e un dublet elucidând indecizii ca un antroposof, dă diagnostice frontispiciului cuvintelor dar, retraîte-retour,  păstrează meniul devoratorului de real, se mișcă somptuos în cosmogonii de interferări semantic-idealiza(n)te, dărâmă ziduri și legăminte apoi re-edifică scena după ce re-scrie scenariul pendulărilor între ireal și real. Funcționează perfect, în strategiile autorului, mecanismul dispersiilor de energii vernaculare prin care un daimon abscons exeută toate demistificările. Poetul nu abuzează deloc de paradoxuri iar dacă simțim o stranie metafizică a paradigmei („Bate o inimă în gaura cheii./Tac. Îmi fac semnul crucii. Fiecare/poartă un drăcușor în buric, îmi spunea/mama pe vremea când încă mai credeam/că sângele prințeselor e albastru. (Cearceaful/scos pe balconul castelului a doua zi după nuntă/m-a readus cu picioarele pe pământ.)/E seară. Suflă vântul de la pieile de pe șerpi./Sunt viu și nu am cui spune.”), ea vine din miracolul diseminărilor semantice. Nivelul empatic nu poate fi supus radiografiilor și asta e bine, misterul nu trebuie neapărat sublimat, el este mister iar efervescența imagistică tocmai din astfel de arderi ale necunoscutului de cunoscut își supraviețuiește propriilor excese fractuale.

Așadar, la Costel Stancu discursul auctorial se configurează cumva multisemnificant: eros-matrice, sacru al dezmărginirilor, ritm interiorizat al meditației, eden în de-compoziție. Flama elanurilor are această dezvrăjire drept declic în sensul că verticalizarea referentului biblic („Eram singur pe pământ./Deodată, mi-am dat seama/că nu pot ajunge la Dumnezeu,/decât aruncând înspre El/cu pietre din zidul/pe care îl ridicam,/zi de zi, între noi.”) șochează printr-o ciudată vehemență a înveșmântării în durata cosmică. Un dogmatism mistuitor la purtător mărturisește charisma sfIoșeniei necuprinderii, pe malurile fluviului de foc viața își ispășește măreții și decăderi vaticinare dar nu sunt nicidecum erupții de orgoliu cât autoevaluări la temperatura sincerității. Poet de potențial liric maximal, Costel Stancu știe mai ales că orice poem consacră un eveniment al singurătății.Umiliațiile eului devin în sine tămăduiri, micile „erezii” adeveresc nostalgiile profanului dar inocențele sunt strivite de voluptatea crezului tutelar. Volumul acesta e, desigur, un câștig valoric la bilanțul reușitelor unui autor important al literaturii noastrede azi. Ca să întărim opinia noastră, am mai spune că incandescențele poemului, forța impactului sfâșierilor eu-sine, ruptura discursului – semnal surrealist, îndeobște – între materialitatea imaginii și fantasma sensului sângerând patetic-frivol într-un fel de jurnal extremist al sensibilității, adeverescun poet reprezentativ pentru bilanțul evoluțiilor liricii noastrepostdecembriste.